Un dascăl de școală veche

Născut la Dolhasca și rămas orfan de mic, școlit în Iașiul interbelic, cântărețul bisericesc Vasile Balan a trăit și a traversat tulburele secol 20 ghidat de morala creștină, de dragostea pentru biserică și familie și de cea pentru călătorii și descoperiri. Am încercat să-i reconstitui portretul într-o zi de vară, în casa pe care singur și-a ridicat-o în Rădășeni (jud. Suceava), în care fiica, nurorile și nepoții îi păstrează nu doar o amintire luminoasă, ci și carnetele cu însemnări, cărțile bisericești și, mai ales, bucăţile de viaţă din fotografii.

Dacă şi astăzi ar fi trăit, domnul Vasile Balan, cum i-au spus o viață toți rădășenenii, ar fi întrecut, prin rigoare, corectitudine și bună rânduială, până și cel mai modern soft de contabilitate. De fapt, viața întreagă i-a stat sub semnul ordinii, al chibzuinței și al unei discipline autoimpuse, calități care l-au ajutat să aibă un parcurs liniar, fără abateri, fără compromisuri. 

În odaia de sărbătoare din casa pe care singur și-a construit-o după ce s-a stabilit în Rădășeni, copiii și nepoții i-au păstrat toate carnetele cu însemnări. Scria îngrijit, caligrafic. Obișnuia să țină mici jurnale legate de evenimentele mai însemnate din viața de cântăreț de biserică, dar și din viața de familie. Iar carnețelele cu „intrări” și „ieșiri”, în care sunt notate detaliat toate câștigurile și cheltuielile dintr-o lună, vădesc un spirit echilibrat și ponderat, așa de greu de imaginat într-o lume a grabei, cum e cea în care trăim azi. „Era foarte ordonat. La slujbă venea întotdeauna la fix. Ca și celălalt dascăl, domnul Vasile Miron, și domnul Balan citea toată pravila, ca la mănăstire, până la sosirea preotului. Toate cărțile vechi, bisericești, le lega, le aranja și făcea însemnări despre evenimentele mai importante din parohie. Amândoi citeau foarte bine în chirilică. Domnul Balan cânta ca oltenii, în trigorgoane (semn temporal în muzica bisericească psaltică, care împarte bătaia notei precedente în patru părți egale, urmând ca cele trei note pentru care este scris să se execute în ridicarea mâinii, n.r.). Îmi plăcea foarte mult să-l ascult. Nu ieșea din cuvântul preotului. Am lucrat aproape 10 ani împreună. Dascăli ca domnul Balan și ca domnul Miron nu se mai fac”, povestește părintele Constantin Rotar, de la Biserica „Sfinții Mercurie și Ecaterina” din Rădășeni.

Un om al armoniei și echilibrului

Născut în 22 decembrie 1910, în comuna Dolhasca, Vasile Balan nu și-a cunoscut tatăl, mort de tifos înainte ca el să vină pe lume. Nici de dragostea mamei nu s-a bucurat decât până la vârsta de 2 ani, când și ea s-a prăpădit. Până la 8 ani, l-au crescut bunicii și o mătușă, apoi un unchi mai îndepărtat. A făcut cinci clase la Dolhasca, iar de la 17 ani a plecat la Iași. Timp de trei ani, a făcut diverse munci pentru a se întreține, iar apoi, în 1930, a fost luat în armată. După doi ani de stagiu militar, a dat examen și a fost admis la Școala de cântăreți de la Iași, pe care a urmat-o în perioada 1932-1936. „Spunea că a făcut această școală cu mari sacrificii și eforturi. S-a întreținut singur, fiind ajutor la bucătărie la Liceul Național din Iași”, povestește nepotul său, părintele Daniel Balan, paroh la Sasca Mică, în județul Suceava.

După terminarea temeinicei Școli de cântăreți de la Iași, în 1936, a fost numit dascăl în Parohia „Sfinții Mercurie și Ecaterina” din Rădășeni. Avea să facă echipă în strană, cum am spune noi azi, cu un alt vrednic dascăl, Vasile Miron, numit cu numai un an înainte în aceeași parohie. O relație de muncă și de viață pe care amândoi au trăit-o în armonie, completându-se și ajutându-se reciproc.

Dar armonie nu a fost numai în strana bisericuței de lemn de la Rădășeni, ci și în propria familie, la care a ținut ca la lumina ochilor. În septembrie 1937, la numai un an de la venirea la Rădășeni, s-a căsătorit cu cea pe care a iubit-o și a prețuit-o toată viața - Paraschiva Șoldănescu. Au crescut împreună cinci copii (trei băieți și două fete), i-au purtat în școli (doi dintre băieți au urmat studii universitare) și au dus împreună greutățile vieții fără a se văicări și, mai ales, fără certuri și conflicte sterile. Azi, din cei cinci copii, doar fetele mai sunt în viață. „Bunicul era un om cu o așezare sufletească bună”, spune părintele Daniel Balan. A fost un model pentru el și pentru ceilalți nepoți.

A făcut războiul (1940-1944) pe frontul de est, participând la campaniile de eliberare a Basarabiei și la luptele de la Odesa și Cotul Donului. Și, deși se afla pe front, deși gloanțele și moartea erau parte din tabloul fiecărei zile, a avut tăria de a ține un jurnal detaliat și în timp de război. Azi, aceste însemnări ale sale au valoare de mărturii-document. „A avut o robustețe fizică, dar și una mentală. Și-a păstrat o bună judecată și nu a rămas traumatizat de război, deși a trecut prin multe”, consideră părintele Daniel Balan.

A călătorit foarte mult. Asta era pasiunea lui. Mergea mult pe jos, zeci de kilometri - la hramuri, în satele vecine, își vizita colegii cântăreți din parohiile din jur. Când îl întrebau nepoții dacă nu-i este frică să meargă pe jos pe distanțe atât de mari, le spunea că el nu e niciodată singur, că-L are pe Dumnezeu alături.

A fost cântăreț bisericesc în Parohia „Sfinții Mercurie și Ecaterina” până la ieșirea la pensie, în 1971, dar și-a continuat activitatea în strana bisericii chiar până în 1999, când s-a prăpădit.

Azi, în casa pe care a construit-o din temelii, se adună, din vreme în vreme, pentru a-i cinsti memoria, nepoții, nora și cele două fete rămase în viață. Și, chiar dacă au trecut 14 ani de la mutarea sa în veșnicie, nepoții și-l amintesc drept „cea mai bună ființă” și vorbesc despre el de parcă ieri ar fi plecat. Pentru că oamenii buni, așa cum a fost dascălul Vasile Balan, lasă în viețile și în sufletele celorlalți urme de lumină. „A fost un iubitor de țară și de rege. Găseam la el pe dulap, unde-și ținea toate documentele, reviste vechi, în care erau poze cu regele. Nu i-a fost frică să le păstreze. În acele reviste am cunoscut pentru prima dată chipurile regilor noștri”, își amintește Mihai Afilipoaiei, cel mai mare dintre nepoți. „A fost un om activ, foarte ponderat. De la ora 6 seara el nu mai mânca nimic. Puteai să ai orice bunătate. La ora 5 dimineața se trezea și-și făcea pravila, până a răsări soarele. Pauza de prânz, era, de asemenea, respectată. Un model de om dedicat trup și suflet profesiei sale, misiunii sale, implicat cu toată ființa lui în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor”, completează și părintele Daniel Balan. 

Azi, când credem că ne putem găsi reperele în superficialele cărți de dezvoltare personală, povești de viață precum cea tocmai descrisă constituie exemple autentice de trăire, de dedicare și de iubire de semeni pentru oricare dintre noi.