Un fel de înflorire

I-am spus să nu se grăbească! Ba chiar i-am propus să împărțim dorul de primăvară pe din două, ca să ne fie, și mie, omul, și lui, pomul, mai ușor. El mi-a răspuns că nu poate!

Cum să înfloresc doar pe jumătate? Mi-e cu neputință să suport un astfel de gând, mi-a strigat nuielușa din curtea vecină. Căci pomul despre care povestesc e un cais tânăr, cât inelarul de la mâna mea de subțire.

Când nu-mi găseam în unele dimineți verigheta, deschideam geamul dormitorului și întrebam: Nu cumva e la tine?

Uneori mă gândeam, privindu-l, cum ar fi fost ca în loc de degete să am zece caişi tineri la mâini! Poate că asta i-ar fi făcut pe fiii mei să devină iarăși copii, ca să poată trece pe podul palmelor mele spre viitor ca prin mijlocul unei livezi înflorite.

Pomii sunt ca oamenii, se coc destul de târziu la minte. Să nu fi fost așa, caisul din curtea alăturată m-ar fi ascultat. N-ar fi fost atât de lacom de primăvară, înflorind în întregime, nu pe jumătate, cum îl rugasem, și asta chiar o zi înainte de venirea iernii de săptămâna trecută!

Floarea multă și rece a zăpezii căzute pe pământ n-a avut pic de înțelegere pentru floarea abia venită pe lume a puiului de cais. A strivit-o fără milă.

A rămas o nuia tristă dincolo de gard. Încă mai simt nevoia să altoiesc pe cineva cu ea, dar nu știu pe cineva.

Doar că nu i-am căzut în genunchi, rugându-l să-și amâne înflorirea! Nu m-a ascultat, așa cum nu m-au ascultat nici berzele, cărora le-am spus de mii și mii de ori în gând să nu se întoarcă atât de repede la cuiburi.

 A nins cu berze înghețate peste sate! Și s-a lăsat un frig mare peste sufletul meu.

Pe cine să învinuiești, însă? Dorul de primăvară și de întoarcerea la cuibul ce te așteptă nu poate fi înjumătățit. Și nici amânat. Câteodată, împlinirea lui seamănă cu moartea. Iar moartea cu înflorirea!