Un italian care promovează icoanele de la Sibiel

Ziaristul italian Giovanni Ruggeri spune că Muzeul de Icoane pe Sticlă de la Sibiel este unic în lume. Preluând mesajul părintelui Zosim Oancea, fondatorul muzeului, Ruggeri încearcă să facă aceste valori cunoscute cu adevărat lumii întregi.

Veniţi dintr-un spaţiu cultural şi spiritual a cărui origine, cumva, are multe în comun cu cel românesc. În ce fel aţi descrie latinitatea ortodoxă, aşa cum cărturarii, istoricii străini, nu numai români, numesc civilizaţia noastră veche? Se spune despre civilizaţia noastră că a rezistat printr-un miracol, într-o mare de slavi. Ar trebui să fiu un istoric al culturii române pentru a putea răspunde multiplelor exigenţe ale unei întrebări atât de complexe! Apropierea mea de universul românesc este aceea, mult mai modestă, a unui simplu autodidact, care nu îşi permite evaluări pretenţioase pe plan cultural. Vin în România ca ziarist din 2002 şi am impresia că definiţia de "Latinitate ortodoxă" pe care o invocaţi este o strălucită sinteză în plan expresiv, dar, din păcate, schematică în ce priveşte substanţa. Foarte generic vorbind, ceea ce unui italian - şi, deci, unui "latin catolic", pentru a rămâne în acelaşi registru conceptual - îi atrage atenţia când începe să intre în universul românesc este, alături de evidentul element latin, ceea ce aş defini "factorul balcanic", adică o serie de elemente de mentalitate, atitudine şi comportament românesc legate de o anumită doză de haos, aproximaţie, improvizaţie, indeterminabilitate. Matricea latină, evidentă pe plan lingvistic (îmi amintesc uimirea pe care am avut-o în prima seară în România, la Sighetu Marmaţiei, când mi s-a spus: "Bună seara", care în italiană este "Buona sera"), se confundă adesea, în declinarea sa românească, cu trăsăturile "balcanice" exprimate prin atitudini caracteristice. Două exemple din viaţa de fiecare zi, pe care vi le propun cu umor amical: nu există în România situaţie absurdă sau complicată în faţa căreia românul să nu pronunţe, cu o naturală nonşalanţă, omnivalentul "Se rezolvă", care de cele mai multe ori nu rezolvă nimic! Ca să nu mai vorbim despre promisiunea că ceva se face "Imediat", adesea o metaforă a unei aşteptări prelungite! Bineînţeles că generalizez, pentru că ştiu de câtă seriozitate, precizie, solicitudine sunt capabili mulţi români cumsecade. Ceea ce declină ulterior în termeni originali latinitatea românească este al doilea factor la care vă refereaţi, şi anume elementul "ortodox". După părerea mea, absenţa milenară a unei legături instituţionale şi culturale cu "Roma catolică" a favorizat în atitudinea românească o anumită disponibilitate pozitivă în asumarea unor orientări şi comportamente elastice, care însă nu de puţine ori duc - în negativ - şi la o excesivă supunere la puterile care s-au succedat de-a lungul istoriei: de la dominaţia turcă la dictatura comunistă, exemplele ar fi multe. În fine, ar trebui să ne întrebăm dacă, spre deosebire de alte culturi de matrice latină, cea românească nu a suferit o doză mai mare de provincialism. Cum s-ar putea identifica, în timp, specificitatea României în contextul marii Europe unite, care se aşază acum instituţional? Înţeleg că va urma şi o aşezare a Europei, în acest cadru instituţionalizat, şi în domenii mai greu de perceput - mai greu de perceput cel puţin decât domeniul economic -, cum este domeniul cultural sau cel spiritual? Construcţia Europei ca şi concert sau dialog între diversele tradiţii culturale care o definesc este un proces extrem de complex, astăzi de-abia la început pe planul instituţional şi al conştiinţei colective. România, la fel ca toate ţările din fostul bloc comunist, trebuie mai întâi să devină conştientă - şi apoi să ia acele iniţiative care să ducă la depăşirea stadiului actual - de faptul că tradiţia sa culturală este aproape necunoscută în Europa. Ba mai mult: ignoranţa, din partea Europei Occidentale, faţă de culturile din Europa Orientală este astăzi, în medie, egală cu penuria - dacă nu chiar absenţa - de iniţiative ale respectivelor state în acest sens. Însă există, din fericire, şi fenomene pozitive în contratendinţă. Vă dau două exemple. În Italia, Salonul de carte din Torino este evenimentul editorial cel mai important al anului: ei bine, tocmai cel din 2011 va fi dedicat pentru prima dată României, însă au fost necesari 22 de ani de la căderea comunismului! De asemenea, Institutul Cultural Român, cu diferitele sale sedii din Europa, lucrează mult la organizarea de evenimente şi manifestări utile pentru promovarea cunoaşterii culturii române în străinătate: însă iniţiativele sale au încă o amploare destul de limitată în vastul orizont european. La nivelul impactului în Europa, România ar putea foarte bine să-şi exploateze marele patrimoniu turistic, dar, observând ceea ce se întâmplă, am serioase dubii că statul român este cu adevărat interesat de promovarea turismului. Actuala doamnă ministru Elena Udrea - pe care am intervievat-o la Milano - enunţă intenţii admirabile, dar cel puţin în Italia faptele îi dezmint cuvintele. Aţi cunoscut bine zona Sibiului şi, bănuiesc, aţi avut timp să vedeţi şi alte zone, cum ar fi nordul Moldovei sau nordul Olteniei, Dobrogea sau Maramureşul. În istoria noastră, un concept important îl constituie unitatea valorilor ce se regăsesc în diferite locuri din România. Puteţi face câteva comentarii despre diferenţele şi apropieri acestor valori locale? Frecventarea diverselor zone şi prietenia cu persoane din aproape toate regiunile României mi-au dat posibilitatea să observ că există efectiv atitudini caracteriale tendenţial diferite. Printr-o elementară generalizare, am perceput cu uşurinţă natura ospitalieră a oamenilor din Maramureş, apoi acel amestec de tristeţe, fatalism şi deopotrivă vivacitate care îi caracterizează pe mulţi moldoveni, hărnicia ardelenilor, mentalitatea deschisă a bănăţenilor, haosul, dar şi resursele Bucureştiului... În mulţi români, în mod conştient sau inconştient, există şi rezistă de bine, de rău un fond emotiv, o atitudine de bază, care trimite la civilizaţia rurală - cu acel sentiment caracteristic al timpului şi al destinului, al pământului şi al cerului -, dar am impresia că acest fond aproape că a dispărut la noile generaţii, traversate de tendinţe variind între aplatizarea banală a imediatului şi un potenţial de deschidere culturală către noi orizonturi. Antropologii români vorbesc de o moarte a satului tradiţional românesc, cât de curând, dacă nu s-a întâmplat deja, mai ales după ce România se va adapta la modelul economiei industrializate, de tip european. Ce schimbări anticipaţi dumneavoastră în acest spaţiu? Cred că antropologii la care vă referiţi au dreptate. Nu consider că satul tradiţional este paradisul pe pământ, dacă ne gândim doar la cât de aspru a fost controlul social asupra vieţii personale, însă tendinţele actuale nu vor aduce numai beneficii. În general, mi se pare că libera iniţiativă - întotdeauna bine-venită - şi nevoia de dezvoltare economică - mai mult decât naturală - determină în România o creştere vertiginoasă a individualismului, o cursă continuă după îmbunătăţirea propriei condiţii care întunecă aproape conştiinţa convieţuirii cu ceilalţi. Din punct de vedere socio-cultural, mă tem într-un fel că societatea românească este un cadavru în curs de putrefacţie: civilizaţia rurală s-a stins, lipseşte o adevărată cultură urbană, domină o nemulţumire generală, adesea mai mult decât justificată. În acest context, satul tradiţional se transformă - şi ca o reacţie comprehensibilă la lunga colectivizare depersonalizatoare - într-un conglomerat de atomi care gravitează fiecare în propria sferă de interese. Se uită însă că succesul adevărat şi durabil nu este niciodată al indivizilor în sine, ci al acelora care ştiu să formeze un grup. Cine nu ştie să lucreze cu ceilalţi - dar şi să bea o ţuică cu vecinul - nu va ajunge prea departe. Poate că va face bani, dar va fi singur şi trist. Odată cu construirea de case noi, multe dintre ele cu arhitectură stridentă, s-au construit şi multe biserici, la noi. În contextul acestui nou mediu rural, aflat în schimbare, cum credeţi că îşi poate păstra Biserica locul cuvenit? Biserica a avut şi va avea întotdeauna un singur loc şi sens: să anunţe venirea lui Iisus Hristos, să spună oamenilor că acel mare semn de întrebare pe care îl ridică viaţa şi moartea, durerea şi iubirea, poate fi trăit împreună şi la fel cu Iisus Hristos, în credinţă, speranţă şi bunătate. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Biserica îşi va avea întotdeauna locul ei propriu dacă va sta în unicul loc care este dintotdeauna al său: acela de a servi Evanghelia şi viaţa reală a oamenilor care începe, durează şi se sfârşeşte "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Cine - ca preot, episcop, comunitate, sistem eclesiastic - nu a înţeles acest lucru şi nu activează în acest sens este destinat să fie anulat de o secularizare şi o banalizare a vieţii care în România, poate mai mult decât altundeva, se răspândesc în mod nemilos. Biserica Ortodoxă Română are multe persoane sfinte, duhovnici de mare înţelepciune. Astăzi mai mult ca niciodată creştinismul poate trăi numai prin sfinţenie şi inteligenţă. Se impune un efort suplimentar de inteligenţă şi capacitate de dialog cu oamenii: dacă lumea nu înţelege cu propria minte şi nu simte cu propria inimă că cel mai bun lucru care i se poate întâmpla este cunoaşterea lui Iisus, nu va avea nici un motiv să rămână creştină. Slujbele şi dogmele de unele singure nu au salvat niciodată pe nimeni. Dacă astăzi preotul - ortodox, catolic, protestant - nu are de spus nimic vital pentru viaţa oamenilor, poate cu siguranţă să-şi schimbe meseria. O splendoare în splendoare Sunteţi implicat de mai mulţi ani în promovarea Muzeului de Icoane pe Sticlă din Sibiel. Cum aţi putea descrie zona Sibielului şi icoanele de la Sibiel? Sibielul este un sat din Mărginimea Sibiului, zonă de vechi tradiţii care se află în căutarea unui echilibru delicat între progres şi păstrarea propriului patrimoniu. Despre Sibiel trebuie să spunem imediat ceea ce a scris cu câţiva ani în urmă un cotidian naţional românesc: "Fără Muzeul de icoane creat de părintele Zosim Oancea, Sibielul ar fi astăzi ca multe din satele vecine: un sat în moarte clinică". Adevărata bogăţie a Sibielului - mai înainte şi dincolo de peisaj - este muzeul său, iar dacă îmi cereţi o definiţie a icoanelor din Sibiel, iat-o: o splendoare în splendoare! Prima splendoare este existenţa în Transilvania a acestei extraordinar de frumoase tradiţii de pictură a icoanelor ţărăneşti pe sticlă, care istorisesc credinţa oamenilor în culorile vieţii de zi cu zi. A doua splendoare este opera genială a părintelui Zosim Oancea care, după ce a suferit zece ani de închisoare şi cinci de muncă silnică, a reuşit să implice satul Sibiel în realizarea, în plin comunism, a celui mai mare muzeu de icoane pe sticlă ţărăneşti din lume. Grandios a fost părintele Oancea, un om care a ştiut să vadă departe, un sfânt preot din România, de la a cărui naştere se împlineşte în 2011 un secol! Străinii sunt cuceriţi de frumuseţea icoanelor realizate de ţăranii noştri Cum au fost percepute icoanele pe sticlă de la Sibiel, în dialogurile purtate de-a lungul dezbaterilor itinerante, organizate nu numai în România, ci şi în Italia, Franţa, Germania, Austria, Ungaria? Care sunt argumentele pe care le aduceţi de obicei în faţa străinilor atunci când le prezentaţi patrimoniul de la Sibiel? Icoanele şi istoria naşterii Muzeului din Sibiel sunt unicul argument adevărat care vorbeşte de la sine! În străinătate, ceea ce prezint este întotdeauna primit cu entuziasm: străinii nu ştiu mai nimic despre icoanele pe sticlă şi foarte puţine despre patrimoniul cultural şi spiritual al României. Eu povestesc pur şi simplu istoria şi proiectez imagini: oamenii sunt cuceriţi de frumuseţea operelor realizate de ţăranii-pictori, ca şi de genialitatea eroică a părintelui Zosim. Când prezint Sibielul într-o comunitate ortodoxă românească din străinătate, publicul se emoţionează întotdeauna, la fel ca şi preoţii şi episcopii prezenţi - mă gândesc la IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale, la PS Siluan, Episcopul românilor din Ungaria. Ceea ce am reuşit să fac este rodul eforturilor personale, însă trebuie să-mi exprim gratitudinea faţă de IPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, care mi-a fost întotdeauna alături, de ministrul de externe Teodor Baconsky, care a sprijinit personal unele din iniţiativele mele, ca şi faţă de diferiţi directori ai Institutelor Româneşti de Cultură din Europa care au acordat spaţiu, în programele lor, prezentării icoanelor din Sibiel. În Italia, trăiesc şi muncesc, actualmente, mulţi români. În ce fel se poate vorbi şi de bine despre mulţimea de români din Italia? Ce lucruri bune sunt făcute de români pentru localnicii din Italia, aşa cum faceţi dvs. în România? Majoritatea românilor care trăiesc în Italia sunt persoane laborioase, oneste, serioase. Câţi dintre bătrânii italieni nu sunt îngrijiţi de "badante" românce, câţi dintre bolnavii noştri nu au la căpătâi infirmiere şi medici români, câte opere private şi publice nu se fac în Italia prin munca harnicilor muncitori români! România face mult pentru Italia în Italia. Din păcate, face foarte puţin pentru promovarea imaginii care o reprezintă cu adevărat. În ceea ce mă priveşte, aş vrea doar ca Muzeul din Sibiel, icoanele şi marile sacrificii făcute de părintele Oancea şi de oamenii din sat să aibă un prezent şi un viitor pe măsura sufletelor nobile care le-au creat. De aceea vă invit pe toţi: să ajutăm Muzeul din Sibiel! Cine este Giovanni Ruggeri Giovanni Ruggeri s-a născut în 1962 în provincia Pesaro, Italia. Licenţiat în teologie, jurnalist şi eseist, scrie pentru cotidianul "LâEco di Bergamo" şi pentru alte publicaţii naţionale italiene. Autor a numeroase reportaje turistico-culturale despre Europa de Est, este un bun cunoscător al României şi se implică de mai mulţi ani în promovarea Muzeului de Icoane pe Sticlă din Sibiel, căruia i-a dedicat cartea "Icoanele pe sticlă din Sibiel" (în cinci limbi) şi site-ul www.sibiel.net. Scrie, de asemenea, şi despre filosofie, cultură religioasă şi poezie. Printre cărţile sale: "Interrogazioni sul cristianesimo", împreună cu Gianni Vattimo şi Pierangelo Sequeri; "Il centro č il confine. Cristianesimo e modernitŕ", împreună cu Massimo Cacciari, Raimon Panikkar, Elmar Salmann, Antoine Vergote. Trăieşte şi lucrează la Bergamo (e-mail: giovanni.ruggeri@sibiel.net). (Traducerea textului din limba italiană: Afrodita Carmen Cionchin)