Un mare protopsalt român la Muntele Athos - Nectarie Crețu

Despre schimonahul Nectarie (Vasilescu) Crețu s-a scris mult. Avea darul frumoasei cântări și era cunoscut în diferite medii bisericești, la Huși, în vechea episcopie, la Mănăstirea Neamț și, mai târziu, la Muntele Athos. Un mare protopsalt, care trebuie să fi fost și un mare rugător, este apreciat în mediul eclesial, întrucât prin glasul lui s-au făcut simțite în taina inimii ascultătorului cuvintele sfinte transpuse pe notația psaltică, supranumită și muzica îngerilor.

Despre viața schimonahului Nectarie Crețu au relatat numeroși monahi și iubitori ai muzicii, dar, probabil, cea mai cuprinzătoare scriere despre el aparține neobositului schimonah Irinarh Șișman din Muntele Athos, care prezintă amănunte deo­sebit de importante și, în parte, necunoscute ale vieții marelui protopsalt și monah rugător.

S-a născut în 1807 la Huși. A primit la Botez numele Nicolae, pă­rinții săi, Vasile și Joița, fiind cre­dincioși râvnitori, care i-au inspirat și fiului lor dragostea profundă pentru credința ortodoxă.

Știm că a ucenicit la Mănăstirea Neamț. S-a îndreptat către Muntele Athos în anul 1855, unde a mai trăit 44 de ani, într-o minunată lucrare și nevoință, trecând la Domnul când împlinise 92 de ani. A fost renumit în Muntele Athos și, conform cuvintelor monahului Irinarh Șișman, în tot Orientul. Toți au recunoscut că darul psalmodierii l-a avut de la Dumnezeu. Pentru aceasta, vestea despre el s-a răspândit în multe țări. Monahi și oameni feluriți doreau să-l vadă ori să-l audă cântând. Unii dintre greci, afirmă Irinarh Șișman, zavistuind nea­mul românesc, spuneau: cum se poate ca un vlah să aibă atâta putere de glas și pronomiu de psalt? Se credea că singurii psalți au fost Ioan Cucuzel, Grigore Pricana și alți câțiva care erau din neamul grecilor…

Căutând liniștea rugăciunii specifică Sfântului Munte, se îndeletnicea în prima parte a viețuirii sale în „Grădina Maicii Domnului” cu sculptura, din care reușea să achite cele necesare viețuirii zilnice. Însă, nu pentru mult timp, întrucât era frecvent solicitat la hramurile mănăstirilor athonite, dobândind numele de „noul Cucuzel” sau „privighetoarea Sfântului Munte”, după cum afirmă monahul Nectarie Mun­teanu de la Chilia Sfântului Ipatie din Muntele Athos.

Despre schimonahul Nectarie, monahul român cu numele Varnava, închinoviat la Mănăstirea Esfigmenu, consemna în anul 1856 că psaltul Nectarie era în acea vreme în putere. Cânta în toată splendoarea lui. Când intra în biserică, mulțime de oameni se îngrămădeau să-l vadă cântând, așa cum s-a întâmplat și la hramul Mănăstirii Lavra, în 5 iulie 1884.

Monahul Varnava de la Esfigmenu a tipărit la București, în anul 1856, un proschinitar al Sfântului Munte, unde îl menționează și pe Cuviosul Nectarie: „Întru care schit astăzi se luptă cu vitejia duhului vrednicul de pomenit cântărețul Nectarie monahul, venit din Moldavia de la Sf. Mănăstire Neamțu, care cu talentul și sfântul dar de cântări ce providența l-a înzestrat, aduce în timpurile noastre mângâierea cea mai nepovestită, [iar] pre [acest] cântăreț atât de necrezut astăzi în Sf. Munte toți îl socotesc al doilea Cucuzel; fața lui oacheșe, smerenia cea mai plăcută și con­versația lui cea atât de dulce trag asupra sa dragostea tuturor, pentru că dovada tuturor darurilor lui este îmbrăcămintea cea mai sărăcească și de toți folositoare”.

Despre felul de a fi al cuviosului, cronicarul Irinarh Șișman scria: „Avea un glas organic dulce și lung și puternic, care umplea toată biserica, și nici nu se cunoștea când cânta: stătea drept, fără șovăire sau gesticulare”.

În ceea ce privește viețuirea cuvioasă a schimonahului Nectarie au rămas multe mărturii: „Doamne, ce zile bune am apucat, ce cuvioși părinți, ce dragoste, ce smerenie! Zic pentru părintele psaltul Nectarie, schimonahul, că nu îi auzeai gura; tăcea și credea și pe bun, și pe rău. Niciodată în viața lui nu l-am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea”.

Grecii spuneau: iar a început Nectarie Vlahul să cânte! Știa bine grecește și a tradus multe lucrări, iar pe altele le-a compus, unele dintre ele aflându-se la biblioteca Schitului Prodromu.

La bătrânețe s-a liniștit, împreună cu fratele său, Atanasie, în Chilia Vigla, afară de schit, de unde veneau în ajunul sărbătorilor și sâmbăta seara la Prodromu. Părintele Nectarie cânta, iar bătrânul său frate Atanasie, având barba lungă până la genunchi, ședea în strană. Atanasie a trecut către Domnul la 28 octombrie 1872. Venise în Sfântul Munte în anul 1855. În locul nevoințelor lui a rămas Nectarie Protopsaltul, liniștindu-se acolo până în 1884.

În anul 1884, Marea Lavră a dorit să-l atragă pe cunoscutul cân­tăreț de partea ei. I-a propus să vină în mănăstire, unde ar fi avut toate la dispoziție. Nectarie a răspuns: eu sunt român și voiesc să mor între frații mei români. Cer îngăduința trei zile să-mi duc lucru­rile de la chilie la schit. După aceea, a dat un document, spunând că a cumpărat chilia cu o liră turcească și a dat înscrisul lavrioților, care i-au dat lira înapoi. După aceea și-a ales loc de liniște către mare, din 1884 până la moarte, urmând ca și de la Vigla să se îndrepte spre schit în duminici și sărbători, având rugăciunea în gând. În anul 1886, vrăjmașul diavol, cu mult meșteșug, a încercat să-l piardă, dar Dumnezeu nu a îngăduit aceasta. Pogorându-se la mare să spele un prosop, diavolul l-a trântit peste pietre. A rămas acolo o noapte, cu picioarele și mâinile rănite, iar a doua zi nu mai putea vorbi. Plouase toată noap­tea și era un vânt rece. L-au luat de acolo monahii, l-au pus pe un mular și l-au dus la schit, la infirmerie. A zăcut acolo vreo trei luni. Deși la început nu dădea semne de îndreptare, încet-încet, s-a vindecat.

Se știe că era poftit la hramurile marilor mănăstiri, cum s-a întâmplat și la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Acolo se găseau și alți monahi cântăreți și proto­p­salți, unii veniți din Grecia sau din alte locuri.

Cu acel prilej, un melod grec s-a așezat în locul dintâi la strana dreaptă. Părintele Nectarie a rămas în strana stângă, cu smerenie. Când au început cântările de toată noaptea, cu darul pe care-l avea de la Dumnezeu, Nectarie l-a acoperit pe grec la Slavoslovie (Doxologie). Atunci, grecului i-a curs sângele pe nas și a simțit o mare durere în piept. Astfel, grecii s-au smerit, dar i-au pus ceva otrăvitor în cafea. Nectarie a simțit ce se întâmplase, s-a dus la candela Maicii Domnului și a băut untdelemnul din candelă, scăpând astfel de moarte.

În lucrarea despre isihasmul românesc, marele teolog român Dumitru Stăniloae îl amintește pe schimonahul protopsalt: „Un alt mare sihastru român în secolul al XIX-lea a fost Nectarie protopsaltul”, care „a dus o viaţă de post, priveghere și lucrare tainică a rugăciunii lui Iisus; a fost în vremea sa cel mai vestit psalt din Sfântul Munte”.

În anul 1889, Constantin Erbiceanu a făcut un pelerinaj la Sfântul Munte, despre care nota: „Impresiunea religioasă cea mai plăcută ce mi-a rămas în sufletul meu a fost o noapte de 14 spre 15 august, când am ascultat cu toată umilința cântarea protopsaltului Nectarie și a celorlalți cântăreți”.

Despre protopsaltul Nectarie se spune că îi iubea și pe cei buni, și pe cei răi. Nu a fost văzut niciodată tulburat ori mâhnit. Când cei din jur îl provocau la vorbe deșarte, se făcea că tușește sau că a uitat ori caută ceva. Astfel, ieșea afară și se ducea la chilia lui. Nu avea cu nimeni nimic. Unii au dorit să-l fotografieze, însă el nu accepta. În­tr-una din zile, a venit la schit un fotograf. Pimen ieromonahul i-a spus că a sosit un prieten cunoscut la arhondaric și l-a rugat să-și ia rasa și culionul cel nou, să-și pieptene părul și barba. Apoi, așezându-l pe un scaun de acolo, fotograful l-a imortalizat fără ca acesta să știe.

Nectarie Protopsaltul a rămas în amintirea tuturor ca un om al lui Dumnezeu. Darul cântării puțini l-au avut asemenea, iar dintre români, nimeni, niciodată, în Muntele Athos nu a atins astfel de străluciri.