Un medic cu ferestrele deschise spre artă
Cristian Boroș este un medic stomatolog aparte. Profesează într-un cabinet din Ploiești, este voluntar la cabinetul medical al Mănăstirii Turnu din Prahova și în același timp se exprimă artistic în mai multe direcții. Scrie poezie și proză, are câteva volume publicate, a inițiat și coordonează revista „Sclipe”, studiază muzica psaltică și cântă în Grupul „Tronos” al Patriarhiei Române, pictează și este un original designer și grafician. În plus, este și tatăl a trei fetițe.
Domnule Cristian Boroș, sunteți medic stomatolog, dar aveți și numeroase înclinații artistice cărora le dați curs cu succes. Cum ați ajuns să vă descoperiți darurile artistice?
Parcursul vieții mele a fost și este unul nu foarte clar, pentru că de mic am avut multe pasiuni artistice și, întrucât nimeni din familia mea nu a avut astfel de înclinații, a trebuit să mi le păstrez pe planul doi. Provin dintr-o familie de medici și, din punctul de vedere al părinților mei, drumul meu trebuia să fie o continuare a drumului lor, adică să fac medicina. Ceea ce s-a și întâmplat. În paralel cu acest drum, a trebuit să-mi las timp și o parte din viață unor talanți pe care i-am primit și cărora nici nu m-am putut opune, nici să-i minimalizez, chiar dacă am vrut. În afara unei necesități pe care o afirm în domeniul artei - scris, pictură, muzică -, în aceste activități mă regăsesc foarte mult. Aș vrea să cred că aceste două laturi ale personalității mele se completează, chiar dacă zilele trecute vorbeam cu o doamnă profesoară care spunea că nu poți face foarte bine mai multe lucruri. Am fost crescut doar de mama până la vârsta de 10 ani, părinții mei separându-se când eu eram foarte mic, și cum profesia mamei, de medic, cerea foarte multă implicare, eu am avut mult timp în care eram singur, mă gândeam, căutam. Acest timp a fost benefic pentru dezvoltarea mea, dar am și avut un mare gol afectiv, multe lacune emoționale. Mama era o persoană foarte exactă, corectă, nu neapărat rece, dar nu era o fire ușor de emoționat. Cu toate că puteam vorbi orice cu ea, nu am găsit în ea un corespondent în căutările mele artistice și atunci toate căutările mele au fost niște evadări.
Am început să scriu poezie prin clasa a VI-a și de atunci scriu continuu, este ceva terapeutic întâi de toate... Apoi, tot de mic am avut o atracție pentru desen și culori, iar muzica s-a adăugat un pic mai târziu. În adolescență m-am apropiat de muzica rock, de care m-am îndepărtat mai târziu, îndreptându-mă spre muzica psaltică. Am încercat să merg în viață cu toate aceste ferestre deschise, dar uneori nu mai știam în care direcție să merg, mai ales că nu totdeauna aveam niște feedback-uri, niște confirmări. Am simțit chiar nevoia să abandonez, văzând că există o fărâmițare, dar în același timp mi-a fost greu să renunț la exprimarea prin artă, în care mă regăseam și mă regăsesc.
Ați avut două expoziții de pictură și grafică. În prezent, mai aveți timp și pentru arta plastică?
Am avut două expoziții personale, dar n-am mai pictat de mult, ultima expoziție de pictură am avut-o în 2014. Mi-am păstrat înclinația spre artele plastice, făcând doar design grafic. Folosesc și desenul de mână, dar combin cu calculatorul. Tot ce vedeți grafică în Mănăstirea Turnu este realizat de mine și mă reprezintă într-un fel. Mi-a plăcut să studiez manuscrise vechi, miniaturi, letrine...
Faptul că pictați vă este de folos, sunt convinsă. Ca medic stomatolog nu este nevoie și de o mână de artist?
Desigur, dar arta din stomatologie este mai mult punctiformă și trebuie să știi când să te oprești, pe când în arta ca atare, după cum bine știți, a te opri este ceva împotriva creativității. În medicină trebuie să fii acolo, constant, precis, mai ales că nu lucrăm noi, ci trebuie să lăsăm pe Cineva să lucreze. Consider că latura medicală m-a ordonat într-un fel.
Așadar, au venit artele rând pe rând, v-au ademenit, dar preocuparea științifică a rămas mai puternică, ați ales să deveniți medic stomatolog.
Am moștenit o anumită disciplină științifică de la părinți. Am respectat-o pe mama foarte mult și poate că nu am vrut să o dezamăgesc pe ea, de aceea am urmat medicina.
Credeți că aveți satisfacție mai mare ca medic decât dacă ați fi profesat în vreo artă?
Ca medic, am o satisfacție vie, imediată. În activitățile artistice nu primesc mereu o reacție imediată sau care să îmi dea aceeași bucurie. Înțelegerea medicală este ceva fără dubii din partea oamenilor, pe când înțelegerea artei este ceva greu de evaluat, este foarte subiectivă, iar așteptările pot fi mai îndelungate. Trebuie să știi că e nevoie de tine în lumea artistică pentru a avea încredere să scoți din sertar - să-i spunem generic așa - orice produs al exprimării tale artistice. În singurătate, tu cu tine, scrii tone de rânduri, este și o terapie, poate fi un mod de viață, dar e altceva să te hotărăști să publici. O perioadă lungă nu am mai publicat nimic pentru că nu am considerat scrisul meu o necesitate pentru alții, nu simțeam nevoia să mă văd publicat, dar am înțeles din discuțiile cu anumiți oameni că e necesar lucrul acesta, lăsând la o parte orice păreri personale. La nivel actual, în literatură, nu cred că mai poți surprinde pe cineva cu ceea ce scrii, doar cu sinceritatea ta ca om, cu autenticitatea actului artistic.
Ce scriitori v-au influențat?
Am citit foarte mult din literatura noastră, mai ales poezie. Am făcut o fixație pe poeții noștri, în special pe Nichita Stănescu. Cumva, am fost influențat de faptul că m-am născut în Ploiești, că am învățat la liceul unde a învățat el, în clasa în care a învățat și am stat chiar în banca lui. A fost o întâlnire aparte, am simțit o mare afinitate, o fascinație foarte mare pentru starea poetică pe care a știut Nichita să o creeze și s-o transmită. Poezia românească m-a atras întotdeauna. Cred că suntem un popor care are mult de spus prin poezie. Avem mulți poeți buni în literatura română. Dar lumea contemporană nu are timp, este divizată în multe activități, nemaiputând să aibă răbdarea să recepteze poezia lor, viața este prea tumultuoasă. Se caută multe forme de a scrie, poezia este o formă de întoarcere în sine, de analiză, pe care fiecare dintre noi o face, dar nu știe că asta e poezie.
Dragostea dumneavoastră pentru muzica psaltică ce bucurii v-a adus?
Muzica psaltică a fost pentru mine o descoperire fascinantă după ce am părăsit rockul. Am avut o perioadă în care am fost protopsalt la Mănătirea Turnu, apoi am înființat un cor și am dat concerte, dar îmi era greu cu timpul și am renunțat. Muzica psaltică m-a fascinat foarte tare pentru că este ceva ce nu seamănă cu nimic altceva din lumea asta: și interpretarea, și felul de sistem muzical. Îmi pare rău că oamenii în general nu cunosc această muzică. Este frumos la nivelul Ortodoxiei să se cânte muzica aceasta pentru că modul de interpretare are o noblețe aparte. Am studiat mult, când timpul mi-a permis-o. Sunt activ în zona asta... Cânt în fiecare duminică la strană la Mănăstirea Turnu, dar sunt și membru constant în grupul de muzică psaltică „Tronos”, condus de arhid. Mihail Bucă. Cu „Tronos” am fost și la recentul concert caritabil (30 martie). În 2018 am fost cu ei în multe concerte. În general, pot să merg dacă nu sunt concertele duminica și dacă în timpul săptămânii îmi fac loc în programul medical.
Sunteți un om cu multe daruri...
M-am gândit deseori la lucrul acesta și de multe ori nu sunt convins că toate sunt daruri. Oare ele reprezintă un efort al meu sau sunt cu adevărat daruri? Supralicitez eu sau sunt necesare? Nu cumva sunt niște feluri ale mele de exprimare care țin doar de mine? Nici nu știu dacă ar fi echitabil ca un om să aibă mai multe daruri... Mi se pare prea mult. La nivelul scrisului, având niște reacții de la cititori, am revenit la el. Dar cu celelalte? Nu m-am oprit pentru că nu am putut, deși nici semnale nu am avut să fac asta. Rămâne pentru mine o întrebare.