Un om care a mers împotriva curentului

Anul 1968 reprezintă pentru Franţa anul în care tineretul francez a luptat împotriva unor forme rigide, anacronice. Lupta a depăşit cadrul revendicărilor legale, transformându-se în manifestări violente. Prozatoarea Simone de Beauvoir descrie astfel starea de fapt: o parte a tineretului din Cartierul Latin „a atacat autocarele poliţiei şi comisariatele, a doborât arborii, a incendiat automobilele, a sfărâmat vitrine“. La 10 iunie, spectacolul Sorbonei era astfel: „Noaptea, Sorbona se umplea de prostituate, de vagabonzi. La orice oră traficanţii de droguri veneau să-şi vândă produsele pe culoare: amfiteatrele erau otrăvite de haşiş şi marijuana“ (Simone de Beauvoir).

În această situaţie, un scriitor octogenar, deţinător al premiului Nobel (1952), considerat drept „primul ziarist al Franţei“ (colaborator la ziarele Le Figaro, La Table Ronde, LâExpress, Le Figaro Litteraire), ce trăia o stare de „copilărie incurabilă“, a avut curajul să înfrunte, cu mijloace scriitoriceşti, o lume care se schimbase ca stare de spirit şi în care tehnica romanului evoluase spre antiroman. Este vorba despre François Mauriac, care a scris, la optzeci şi patru de ani, romanul Un adolescent de altădată, demonstrând consecvenţă cu sine şi încredere în tehnica lui literară, dovedind că a găsit, în acea vreme a violenţei, mijlocul de a comunica cu ceilalţi într-un limbaj delicat de altădată. Această carte, scrisă la sfârşitul unei vieţi, este considerată o biruinţă, o biruinţă atât a scriitorului, cât şi a omului. Anacronismul cu lumea în care trăia, inclusiv cu lumea literară, nu a făcut un eşec din această ultimă creaţie a sa. Romanul a fost primit bine. Iată ce scrie François Nourissier, în Les Nouvelles Litteraires: „În nici unul dintre romanele autorului, mi se pare, spiritul copilăriei şi al purităţii nu intervine ca aici, pentru a pune sub acuzare tot răul şi dezgustul. Zorile mijesc după lunga noapte mauriciană“. „Vocaţia noastră, care este aceea de a ne dărui tuturora, cere o puritate absolută“ Romanul exprimă drama unui suflet aflat în căutarea iubirii şi purităţii; arată calea spre Dumnezeu a unui adolescent care se declară de la început a nu fi ca ceilalţi, prin faptul că nu îi place să vâneze, nu practică nici un sport, este lipsit de putere, roşeşte când colegii lui vorbesc despre fete şi nu se poate lipsi de Dumnezeu. „Lumina pe care ei o străbat şi n-o zăresc, eu o văd, sau mai degrabă e de pe acum în mine“, spune Alain, eroul cărţii. Într-o scenă a mărturisirii, aflăm că Alain crede „din tot sufletul şi cu toată puterea minţii“ în Dumnezeu şi că o iubeşte pe Sfânta Fecioară. Iată gândurile unui tânăr, în momentul în care o rudă mai în vârstă îi vorbeşte despre Chateau Trompette, un loc unde merg „tipii josnici“: „Atunci am avut certitudinea că nemurirea nu priveşte decât un mic număr de suflete şi că iadul celor ce nu sunt aleşi e neantul“. Considera aceasta ca pe o intuiţie fulgerătoare cu privire la viaţa veşnică, datorată unui har deosebit ce compensa lipsa lui de spirit filosofic. Romanul este povestea maturizării unui tânăr care crede şi cade, şi învaţă din propria cădere. Alegerea căii de urmat în viaţă nu este uşoară şi depinde în mare măsură de oamenii care îţi stau alături şi care te pot influenţa. Simon, prietenul lui Alain, şi-a părăsit credinţa, a părăsit viaţa de seminar şi viitoarea carieră de preot, influenţat fiind de primarul oraşului, călăuzit de acesta spre o viitoare carieră politică, la Paris. Alain lupta să îl întoarcă din drum: „Bineînţeles, Simon, va trebui să devii conştient de rătăcirea cu care ai de luptat: modernismul“. Dialogul dintre cei doi tineri este semnificativ prin problemele atinse: sensul purităţii şi idealul pe care îl are fiecare om în sufletul lui, idealul sfinţeniei. Trebuie să fii pur pentru a putea să te dăruieşti, spune Alain. „Vocaţia noastră, care este aceea de a ne dărui tuturora, cere o puritate absolută. (…) Poţi să te opreşti, să renunţi la toate, să devii acest sfânt care nădăjduieşti să fii.“ Simon însă alesese deja, şi, în concluzie, Alain îi spune ferm: „dacă alegi Parisul eşti pierdut“. „Eu, Doamne, orice-aş face, sunt răspunzător în faţa ta“ Alain are, însă, şi el, parte de încercările lui: moartea fratelui, plecarea la Bordeaux pentru a-şi lua licenţa în litere, prima întâlnire cu o fată, fată care nu era credincioasă ca el şi care se întreba dacă-l va putea smulge din ceea ce înseamnă viaţa lui. Marie aflase că el nu putea renuţa la împărtăşanie şi, totuşi, s-a întâmplat ceva între ei, ceva ce el numea „vinovăţie fericită“. Este interesant felul în care percepe prima lui noapte de iubire: o noapte a păcatului şi, totuşi, o noapte de har, când află, cu tot trupul său, că este vremelnic. Experienţele, conflictele, drama interioară a lui Alain evoluează spre un deznodământ tragic. Moartea unei fetiţe, care îl iubea în secret, îi va aduce o altă înţelegere a lucrurilor: „Nu ştiu ce numeşte Dumnezeu a păcătui împotriva duhului sfânt, şi care în ochii săi era păcat de neiertat, dar ştiu şi am ştiut întotdeauna ce înseamnă a păcătui împotriva trupului. Micuţa Seris strangulată şi pângărită nu-i decât imaginea imundă şi mult mărită a crimei spirituale comise în voie de-a-tâtea fiinţe ce nu se cred răs-punzătoare şi care, poate, de fapt nici nu sunt. Eu, Doamne, orice-aş face, sunt răspunzător în faţa ta. Mă voi strădui să redevin pur, căci nu mă pot lipsi de tine - o ştiu! Şi ştii şi tu: născut într-un alt mediu, aş putea la nevoie să mă lipsesc de tot restul în afară de tine. Aceasta a fost tema rugăciunii mele de la Maltaverne: pluteam între vremurile trecute şi cele ce aveau să vină, între ceea ce suferisem şi ceea ce aveam să sufăr, totul legat de întâlniri, de eşecuri, de neînţelegeri, de boli, de evenimente neprăvăzute. Nu mă gândeam decât la istoria mea personală, de parcă istoria Franţei nu mă privea“. Tânărul a înţeles că nu-i foloseşte la nimic lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul. Şi iată cum se încheie romanul, cu înţelegerea acelei prime nopţi de iubire: „Mi se pare atunci că nimic nu se mai poate întâmpla în lumea aceasta, că nimic nu mi se va mai întâmpla, că totul s-a sfârşit, că totul s-a consumat, că noaptea aceea pe balconul de la Maltaverne, cu Marie care mă iubea, e tot ce-am avut şi că sunt un cerşetor care şi-a primit obolul şi care nu mai are nimic de aşteptat de la nimeni - nici măcar o nenorocire, căci şi nenorocirea care mi se cuvenea am primit-o, în ziua când o fetiţă alerga în faţa mea, pe drumul de la moara domnului Lapeyre, apoi o bucată de lemn uscat a trosnit sub espadrila mea, iar ea s-a întors“. Romanul Un adolescent de altădată este urmat de un altul, neterminat, numit Maltaverne, în care scriitorul descrie starea lui de singurătate: vorbeşte despre poeţii vremii lui, dispreţuiţi de generaţiile tinere. Şi totuşi, scriitorul spune despre cartea lui că a continuat să trăiască în câteva inimi credincioase, menite în fiecare generaţie să ia locul celor care au încetat să mai bată. Un tânăr de douăzeci de ani îi scrie o scrisoare plină de admiraţie şi afecţiune. Îl va infia pe acest tânăr şi „tot ce înfăptuise mânat de admiraţie, va împlini de acum înainte ca fiu…“. Aceasta este povestea unui scriitor care a trăit cu intensitate divorţul faţă de lumea contemporană, care nu a iubit decât copilăria, care şi-a încheiat destinul printr-o victorie. Dar noi, până la optzeci de ani, mai avem de luptat.