Învățătorul Ioan Octavian Vișan-Ciobotea - o candelă aprinsă în tinda școlii românești

Învățătorul Ioan Octavian Vișan-Ciobotea este un chip luminos al școlii românești, o prezență discretă și binevoitoare, mereu zâmbitoare, deschisă și primitoare pentru cei care i-au trecut pragul sufletului. Era dintre acei oameni rari care nu îşi forţau zâmbetul, întrucât se ivea din adâncul firii, din bunătatea inimii.

Prin întreaga sa lucrare de altădată se așază firesc în rândul unor personaje exemplare, bine cunoscute din paginile literaturii române, care și-au dăruit viața școlii și elevilor, păstrând vocația didactică într-o adevărată chemare pentru luminarea altora. Era din acea generație de dascăli pentru care școala nu era doar un loc de muncă, ci un templu al cunoașterii, iar copiii nu erau simple statistici în catalog, ci suflete încredințate spre luminare. Generație care nu se plângea de condiții, nu număra orele, ci dăruia din plinătatea inimii, știind că roadele nu se culeg numaidecât, ci după ani, când fostul elev își amintește, poate, cu recunoștință fierbinte de dascălul care i-a călăuzit primii pași.

Asemenea Domnului Tranda­fir - figură emblematică pentru con­știința noastră literară -, învă­țătorul Ioan Vișan-Ciobotea a fost marcat de blândețe, devotament și dăruire jertfelnică față de catedră. Amvonul de unde a vorbit a fost și locul prin care s-a dăruit. Precum personajul sadovenian, el a trăit o viață de discreție și sacrificiu tăcut, punând formarea discipolilor mai presus de sine. Prin astfel de chipuri, răsfirate în paginile literaturii române, sunt elogiate școala de odinioară și rolul fundamental al învățătorului în lumea de altădată - un pilon al co­mu­nității, respectat, iubit și ascultat.

În fiecare dimineață, când trecea pragul clasei, purta cu sine nu doar servieta cu lucrări și caiete având temele corectate cu migală, ci mai ales responsabilitatea uri­așă de a modela caractere, de a insufla valori, de a semăna semințe care vor rodi peste ani. Știa că fiecare cuvânt rostit în clasă, fiecare gest, fiecare privire contează. Că elevii nu învață doar din lecții, ci din ceea ce văd la dascălul lor.

În aceeași ramă a istoriei se înscrie și figura dascălului de țară evocată de Ion Creangă: uneori exigent, alteori aspru, dar întotdeauna profund implicat în edu­cația celor mici, prezent în viața comunității ca un reper de echilibru și rânduială. Dascălul lui Crean­gă lovea cu nuiaua, dar iubea cu inima, și copiii simțeau asta. De-a lungul vremurilor, au existat și pedagogi intelectuali care au cunoscut drama educării într-o lume confuză, plină de contradicții. În toate aceste cazuri, se profilează aceeași exigență lăuntrică: un sacrificiu interior al celui care caută adevărul și îl transmite mai departe, cu responsabilitate și curaj. Să predai în vremuri confuze înseamnă să-ți asumi un risc: acela de a nu fi înțeles, de a fi blamat, chiar acuzat.

În istoria tuturor acestor chipuri pilduitoare, învățătorul trăiește pentru ucenici, nu pentru sine. El își asumă formarea sufletelor și transformă profesia într-o misiune. Aici e diferența dintre meserie și vocație: meseria o faci pentru tine, vocația o trăiești pentru alții. Este lumină și bucurie, model de viață, iar existența lui devine, de cele mai multe ori, o jertfă, așezată cu smerenie în slujba celorlalți.

Orice învățător vrednic de acest nume este inspirat de Învățătorul Cel Bun, iar fiecare dintre virtuțile unui pedagog sunt raze desprinse din Înțelepciunea dumnezeiască, lumini împrumutate din Lumina cea neînserată.

Dăruirea domnului Ioan Vișan- Ciobotea față de discipoli s-a manifestat deplin atât în județul Timiș, cât și la București, unde a lucrat cu răbdare, pricepere și o dragoste neostoită pentru ucenicii săi. Avea empatie pentru fiecare copil, o finețe a înțelegerii și o modestie rar întâlnită. Empatia nu se învață din cărți - o ai sau nu o ai, iar el o avea din belșug. Aborda­rea sa pedagogică era plină de virtute. În clasa lui, copiii ştiau că orice greșeală este parte din învă­țare, că domnul învățător nu îi va ridiculiza, nu îi va face de rușine în fața colegilor. Îi va ajuta să înțeleagă unde au greșit și cum pot să o facă mai bine. Această atmosferă de siguranță și încurajare era poate cel mai mare dar pe care îl putea oferi elevilor săi.

Împreună cu întreaga sa familie a prețuit valorile autentice ale credinței, culturii și educației românești. S-a străduit să fie el însuși un model de blândețe, implicare și jertfelnicie. Nu poți preda ceea ce nu trăiești; copiii simt imediat falsitatea. Ani la rând a făcut naveta cu trenul, risipindu-și, în aparență, zilele, dar dăruindu-le, în realitate, altora. Orele în tren, oboseala drumului, frigul dimine­ților de iarnă - totul purtat cu bucurie pentru binele elevilor. În condiții greu de imaginat astăzi, viața s-a consumat pentru binele celor din jur, cu o discreție care sporește și mai mult noblețea gestului. Astăzi ne plângem pentru o oră de trafic; el făcea naveta zilnic, fără nici o cârtire.

Pentru toate acestea, a rămas neuitat în memoria comunității și în amintirea multora dintre elevii săi, ca un inspirator și deschizător de orizonturi. Elevii nu-l uită niciodată pe dascălul care i-a iubit cu adevărat. Alături de soția sa, s-a jertfit mult pentru Stela și Antuza, așezând familia sub semnul responsabilității, al credinței și al dăruirii. Două fiice crescute cu exemplul părintesc, două suflete privind la acest model de dăruire. Au învățat ce înseamnă să mun­cești pentru alții, să nu ceri nimic în schimb, să găsești bucuria în bucuria celorlalți. Educația primită în casă, mai mult prin exemplu decât prin cuvinte, le-a marcat pentru totdeauna.

Împreună, au fost pelerini evla­vioși ai vetrelor monahale, atât ale ținutului de obârșie, cât și, mai târziu, ale Ținutului Neamțului și ale Moldovei întregi, purtând în inimă respectul pentru credință, tradiție și spiritualitate.

Dacă activitatea sa didactică a început la Lugoj, locul de unde pro­vine familia sa, a continuat la Bucu­rești, unde cei care l-au cunoscut și întâlnit l-au păstrat în amintire ca pe un discret dascăl al școlii românești, un slujitor devotat edu­ca­ției generațiilor tinere.

Nu ştiu dacă învățătorul Ioan Vișan-Ciobotea a lăsat teorii peda­gogice ori a urcat pe scene să țină discursuri răsunătoare. A făcut însă ceva mult mai important: a luminat suflete de copii, a deschis minți tinere către cunoaștere, a sădit în inimi dragoste pentru adevăr și frumos.

Chipul său rămâne legat de ideea de vocație, de jertfă și de lumină dăruită, fără zgomot, dar cu rod adânc și durabil, precum stejarul care crește în tăcere, dar umbrește și adăpostește generații.

Plecat în lumina pe care a slujit-o cu multă dăruire, domnul învățător Ioan Vișan-Ciobotea ne lasă, ca testament nescris, adevărul că educația nu este umplerea unui vas, ci aprinderea unui foc. Iar el a fost, prin excelență, scânteia care a știut să ardă pentru a-i încălzi pe alții, mistuindu-se pe sine într-o splendidă și veșnică ofrandă adusă viitorului.