„Un om fără exercițiul lecturii este ușor de manipulat”
Astăzi, în toate şcolile din România, elevii vor citi timp de 15 minute dintr-o carte pentru a marca Ziua naţională a Lecturii. Se doreşte, astfel, sublinierea importanţei lecturii în special în formarea copiilor şi tinerilor. În dialogul cu domnul Emil Munteanu, profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional din Iaşi şi editor-coordonator al „Alecart”, revistă de atitudine culturală, am căutat să aflăm dacă această iniţiativă a guvernanţilor poate reprezenta un punct de plecare într-un proces mai amplu de aducere a copiilor şi tinerilor faţă în faţă cu literatura, dar şi ce rol pot avea profesorii în transformarea unor neiniţiaţi în cititori de cursă lungă.
Începând cu acest an, la 15 februarie, sărbătorim Ziua Națională a Lecturii, o inițiativă necesară deoarece „românii dedică numai 5 minute pe zi cititului“ şi doar „6,2% dintre aceștia se raportează la lectură ca la o modalitate de a-şi petrece timpul“, potrivit unui studiu Eurostat. Adoptarea unei legi în acest sens reprezintă cu adevărat un punct de plecare în rezolvarea problemei?
Nu în rezolvarea problemei, ci în conștientizarea ei. Și nu aș vorbi despre „o problemă”, ci despre o realitate care are cauze multiple și este strâns legată de nivelul de educație din România, de modul în care este înțeleasă educația de către tineri, părinți și decidenți în egală măsură, de accesul la resurse și de nivelul de trai, de situația pandemică din ultima perioadă, care a accentuat criza valorilor și diferențele dintre rural și urban.
A adopta o lege prin care se instituie o zi națională a lecturii a fost o inițiativă binevenită, dar ea are toate șansele să rămână doar un act normativ dacă o dată pe an, la oră fixă, prin hotărâre de ministru, profesorul va citi timp de 15 minute cu elevii în clasă un text sau un fragment de text și cu asta se va bifa încă un punct pe ordinea de zi a educației în România. Este ridicol să credem că astfel se va trezi interesul copiilor și adolescenților pentru lectură. Dacă însă Ziua națională a lecturii va fi corelată cu activități de susținere și de promovare a lecturii ca mod de a te forma, de a înțelege lumea și realitatea în care trăim, de a intra în dialog cu ceilalți, de a te descoperi pe tine prin intermediul unor întâlniri cu personaje și scriitori, atunci există șansa ca această lege să determine o schimbare a atitudinii față de lectură, în special în rândul tinerilor. Dar e nevoie de politici educaționale coerente și pe termen lung, de implicarea reală nu doar a părinților și profesorilor, ci și a organizațiilor literare, editurilor, muzeelor și a altor instituții culturale.
Sunteți profesor de limba şi literatura română, dar şi editor-coordonator al unei reviste de atitudine culturală la construcția căreia îşi aduc contribuția şi elevi ori absolvenți de liceu. Şi, peste toate, sunteți şi părinte. Care ar fi cea mai eficientă metodă de a-i determina pe elevi să citească?
Citind cot la cot cu ei și discutând apoi, creând contextul unui dialog real între ei, determinându-i să nu se raporteze la ceea ce au citit ca la o realitate care nu are nimic de-a face cu lumea lor. Cerându-le apoi să scrie, să fixeze o idee, o intuiție, o emoție, să facă a lor cartea pe care au parcurs-o. Nu în ultimul rând, oferindu-le posibilitatea de a intra în dialog cu autori contemporani, de a participa la un alt tip de dialog care să le valideze sau nu intuițiile inițiale. Și, în fiecare moment, arătându-le că nu există o singură posibilitate de a face o carte să fie a ta, că nu există interpretări corecte și greșite, că în acest dialog nu intră profesorul și elevul, ci doi cititori. Care pot avea experiențe de lectură diferite, dar care se pot întâlni, egali, în această tatonare a universului propus de un scriitor. Odată dependența creată, ea îl va purta pe cel tânăr nu neapărat către literatură, dar în imediata ei apropiere.
De ce este importantă lectura în formarea unui individ?
Vă voi spune pentru început cum arată cineva care nu are exercițiul lecturii: un om neîntreg, ușor de manipulat, orbit de dorința succesului rapid sau covârșit de rutină, o persoană permanent nemulțumită, în căutarea a ceva, dar fără a putea să definească sursa nemulțumirii sale. S-a vorbit mult despre importanța lecturii în formarea tinerilor și au făcut-o nume importante. Realitatea este, ca să ne amintim de ceea ce spunea la un moment dat Gabriel Liiceanu, că lectura nu e necesară, nu este un instinct cu care ne naștem, ea nu este ca „pâinea noastră cea de toate zilele”. Nevoia de a te modela cultural ține de un salt pe care l-a făcut umanitatea în timp, de o domesticire, de o îmblânzire a instinctului și de o căutare a ceva mai mult, în interiorul unor valori spirituale. De aceea, nimeni nu simte a priori dorința de a citi. Curiozitate, da, și acesta este primul pas. Urmează apoi un îndelungat efort. Cu bucurii și beneficii care nu se cuantifică și țin de un fin dozaj între cât oferi și cât primești. Nu cred în rețete miraculoase, în argumente imbatabile legate de necesitatea lecturii. Cred însă că trebuie să le oferim tinerilor cadrul în care să observe singuri diferența dintre cei care citesc și cei care nu o fac. E o diferență de clasă, o aristocrație a spiritului pe care nimic nu o poate știrbi.
Este adevărat că elevii de astăzi citesc mai puțin decât cei de ieri?
Toate studiile demonstrează că este o afirmație adevărată. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere câteva aspecte. Chiar știm cu adevărat cât se citea „ieri”? Cantitatea e mai importantă decât calitatea? La ce mediu social ne raportăm când facem aceste studii? Dacă „ieri” se citea mai mult, de ce adulții de astăzi și societatea în care trăim arată așa cum arată? Astăzi tinerii au mult mai multe posibilități de a se forma, sunt mai pragmatici decât generația părinților lor și, dacă nu citesc, se întâmplă fiindcă nu au motivația de a o face.
Ca profesor, am avut șansa (și este cu adevărat o șansă) de a cunoaște tineri care sunt cititori pasionați, mai profunzi și mai atenți decât majoritatea celor din generația mea. Cu siguranță, gusturile s-au schimbat, preferă literatura contemporană și provocările ei, ajung mai târziu la clasici, dar o fac mai atent, au curajul de a vorbi despre ceea ce-i entuziasmează sau îi dezamăgește în cărțile citite, au intuiție. Din păcate, de multe ori, comoditatea profesorilor, programa școlară, maniera de concepere a subiectelor de la examenele de final de ciclu îi îndepărtează de literatură. Apropierea, dacă există, e artificială, dar nu este vina generației lor, ci a noastră, a profesorilor în primul rând. Dacă performanța unui profesor de literatură este definită doar prin rezultatele de la examenele de sfârșit de ciclu sau de la olimpiade, nu și prin numărul de cititori pe care i-a îndrumat, chiar avem toate motivele să fim îngrijorați. Dacă școala ar fi cel puțin la fel de interesată de cluburile de lectură cum e de olimpiade sau de alte concursuri organizate sub egida Ministerului Educației, poate că acum nu ne-am mai plânge că elevii de azi citesc mai puțin.
Mulți adolescenți se „revoltă“ că trebuie să citească ca lectură obligatorie pentru bacalaureat romane precum „Baltagul“ sau „Ion“, pe care le consideră depăşite, plictisitoare. De ce preferă literatura contemporană?
„Revolta” lor ar fi nejustificată, dacă, în timpul orelor, condiția personajelor din aceste romane ar fi regândită. Dacă, de exemplu, în „Ion” adolescenții ar vedea nu doar țăranul obsedat de pământ, ci omul contemporan pus în situația de a alege între bani și iubire. Dacă aceste romane ar deveni pretextul analizei unor situații din viața lor. Vina pentru această reticență a elevilor este, din păcate, tot a noastră, a profesorilor. Nu reușim să-i ademenim, să-i cucerim cu teme de discuție care să abordeze probleme din realitatea lor și, din acest motiv, se plictisesc. Le creăm impresia falsă că literatura vorbește despre alții, nu despre ei.
Este adevărat, în Clubul Alecart, care este o prelungire a orelor de literatură de la clasă, am adăstat mai mult în literatura contemporană, dar nu pentru a ne îndepărta de cea canonică, clasică, ci pentru a le pune în dialog. În acest sens, cred că gândurile unei absolvente, Viviana Gheorghian, prinse într-un articol publicat în revista „Alecart”, intitulat sugestiv „Odă autorilor canonici”, pe care vi-l recomand, sunt elocvente: „Față de autorii canonici elevii manifestă însă o profundă și dezolantă indiferență, o superioritate a neinițiatului, o atitudine de autosuficiență (...)” ( https://alecart.ro/oda-autorilor- canonici/).
Rămâne esențial dialogul pe marginea volumelor citite, consistența și constanța lui. În afara acestui dialog, cărțile mor încet înăuntrul nostru, interesul se pierde. Plăcerea transformată în necesitate de a citi se dobândește greu, e nevoie de timp, de răbdare, de nesfârșite exerciții de întreținere a curiozității. E o educație sentimentală care nu se termină niciodată, pe care profesorul o poate ghida la început, dar care se va desăvârși în absența lui.
Contează ce citim?
La prima vedere, aș putea spune că nu. Dar, dacă te obișnuiești să trăiești printre cărți ușoare, ca să nu spun proaste, va fi foarte dificil să le accepți pe cele mari, care vor deveni plictisitoare. E ca și cum te-ai obișnui cu muzica sau cu filmele comerciale. Va fi greu după aceea să asculți muzică simfonică sau să vezi un film de artă. Dacă timpul ne-ar permite, ar trebui să oferim liste de cărți personalizate în funcție de abilitățile și experiența de lectură a fiecărui elev în parte. Însă ceea ce am putea face noi, profesorii de literatură, e să le prezentăm, la începutul unor ore, cărți nou-apărute, să scriem, să le sugerăm recenzii sau să-i determinăm pe cei care citesc constant să le propună colegilor, cu argumente, imagini semnificative, volumele care le-au plăcut. Ca să aibă posibilitatea de a alege, cel puțin la început, ce li se pare interesant și li se potrivește.