Un paradox în lumea puburilor

De Sfântul Nectarie, la vremea la care puburile îşi închideau după multele petreceri uşile, noi, cei care am privegheat cu Sfântul Eghinei, am avut senzaţia că n-am mai aparţinut acestei lumi. Parcă pentru o noapte nici n-am mai trăit în Londra, i-am părăsit zgomotul şi agitaţia, aşezându-ne într-un alt timp, cel al lui Dumnezeu şi al prietenilor Săi, sfinţii care L-au iubit atât de mult.

O priveghere în Londra, acest oraş al cluburilor de noapte şi al shopping-ului, o priveghere în cetatea finanţelor Europei devine o extravaganţă. S-a întâmplat şi cu câteva zile în urmă, într-o mică parohie grecească, ca o încununare a dragostei pe care puţinii londonezi ortodocşi o poartă Sfântului Nectarie. Undeva în zona de sud-est a Londrei se află o frumoasă biserică ce poartă hramul Sfântului Nectarie. În aparenţă nu pare a fi nimic extraordinar. În România, Grecia şi oriunde există biserici ale Sfântului Nectarie au avut loc probabil slujbe de toată noaptea, au îngenuncheat credincioşii înaintea icoanei sfântului şi au sărutat cu nădejde întru împlinirea cererilor lor moaştele acestuia. La Londra însă, în acest oraş al valorilor inversate până la cea mai de pe urmă limită, faptul că o mână de suflete s-au adunat în jurul Sfântului Nectarie a fost o mare sărbătoare. În mijlocul bisericii, undeva mai jos de esplanada ce adăposteşte altarul, a tronat icoana taumaturgului. Împodobită cu flori, multe flori, îmbrăcată la spate cu o mantie albă spre a înveli postamentul de lemn, oferea senzaţia că însuşi Ierarhul Nectarie se află acolo, într-un chip văzut. În chip nevăzut, sfântul a fost mereu cu noi. Casa Sfântului Nectarie din Londra Pe la ora 19:00, credincioşii au început să curgă spre biserică. Mulţi dintre ei greci, vârstnici şi tineri deopotrivă au umplut casa Domnului, cei din urmă, veniţi direct de la locurile de muncă. Vecernia s-a încheiat cu procesiunea sfintelor moaşte. Cu multă dragoste, părintele paroh Christodoulos Christodoulou a miruit cu ulei din candela Sfântului Nectarie fiecare om în parte, desenând cu pensonul câte o cruce mare, pe frunţile dezgolite ale acestora. Pe la 9:00 seara, cei mai mulţi credincioşi s-au întors la casele lor, rămânând bătrânii, sau mai bine spus o mână de femei aflate la vârsta aşteptării marii întâlniri cu Mântuitorul. S-a luat o pauză de ceai şi măsline negre, al căror gust dulce-sărat aminteşte de însoritele insule greceşti şi poate de cea a Eghinei, acolo unde Sfântul Nectarie şi-a zidit casa pământească. S-a servit atât de gustoasa pâine grecească cu susan, iar bătrânele şi-au odihnit vocile spre a se întoarce apoi la următoarea slujbă, Sfântul Maslu. Şi din nou a desenat părintele cruci pe frunţi, palme şi dosul mâinilor, pe gurile cântăreţelor. Aceste bătrâne au împodobit cu vocile lor întreaga sărbătoare. Aveai senzaţia că te afli într-o mănăstire de maici din Bizanţ. Au cântat cu nerv, cum ar spune poate maeştrii cântărilor bizantine, cu dăruire totală, după cele ce se citeau pe chipurile lor. Pe la 23:45 a urmat o nouă pauză de ceai şi măsline. Mai scurtă însă, căci înainte de miezul nopţii, după ce a împărţit ulei din candela taumaturgului, părintele a continuat Privegherea. Au răsunat cântările paraclisului Sfântului Nectarie. A curs apoi Paraclisul Maicii Domnului, cântat deopotrivă de greci, români şi sârbi. Vocile credincioşilor aveau să îmbrace un ritual pe care părintele Christodoulos îl săvârşeşte o dată pe an. Undeva în stânga bisericii se află o masă din marmură, asemeni celor din altare, care întruchipează mormântul Sfântului Nectarie. Acest lăcaş găzduieşte mica raclă cu moaştele vindecătorului. Cu naturaleţe, părintele paroh şi-a dezbrăcat veşmintele şi cu un burete înmuiat în apă de trandafir şi săpun a spălat cu multă grijă marmura mormântului. În tot acest timp cântările paraclisului nu au contenit. Sub privirile noastre curioase, părintele a uscat cu sârguinţă piatra şi a turnat uleiul din candela ce străjuieşte racla în permanenţă, aşezând pluta în centrul acesteia. A golit apoi o pungă mare cu vată şi cu mişcări repezi le-a amestecat împreună. A şters cu un văl de mătase şi ultima picătură de ulei de pe piatra mormântului, aşezând în final racla la locul ei cel de toate zilele. Bucăţelele de vată şi părticele din văl aveau să fie darurile primite de credincioşi a doua zi, după Sfânta Liturghie. S-a cântat Acatistul sfântului, urmând o nouă scurtă pauză. Pe la orele 4:00 ale dimineţii a fost săvârşită rânduiala Miezonopticii, urmată de Utrenie şi Sfânta Liturghie, care la ora 8:00 a umplut iarăşi până la refuz biserica. Subalternul Sfântului Nectarie Pe părintele Christodoulos l-am întâlnit prima dată cu câteva luni în urmă. Mânată de dorinţa de a mă închina la moaştele Sfântului Nectarie am ajuns la această biserică într-o duminică din Postul Paştelui. Observând că nu aparţinem comunităţii, părintele ne-a oprit pentru a participa la o mică rugăciune în cinstea sfântului, săvârşită pentru noi şi o familie de ruşi. Mulţi sunt cei care, mânaţi de plăgile trupeşti ale acestui mileniu, trec pragul bisericuţei ce străjuieşte moaştele Sfântului Nectarie. După rugăciune, părintele Christodoulos, a cărui înfăţişare duce cu cea a unui călugăr, ne-a spus cu mult drag: "Am un "şef" tare strict. Nu mă lasă să mă odihnesc o secundă. Mereu îmi dă de lucru! Şi cum să nu împlinesc tot ce îmi aduce sfântul, când el însuşi a fost atât de iubitor şi smerit?! El a spălat toaletele de la seminarul din Atena, ajutându-l astfel pe angajatul cel bolnav, iar eu, păcătosul slujitor mă îngrijesc de sufletele acestei parohii".