Un sat, un scriitor și niște țărani de icoană
Cartea „Jocuri de nenoroc”, semnată de scriitorul Ștefan Mitroi, colaborator al suplimentului „Lumina literară și artistică”, este o carte în care autorul transfigurează lumea satului românesc tradițional și o așază în icoane, salvând-o dintr-un prezent în care „groenlandizarea omenirii este în toi”, cum atât de plastic scrie confratele Marian Nazat într-o cronică.
Pentru prezentul nostru ignorant, rătăcit, uituc, insensibil și neprimenit moral, apariția unei cărți în care autorul își înalță cu dragoste, candoare și smerenie satul în care s-a născut, cu oamenii, cu drumurile, cu războaiele, cu pomii, cu păsările, cu biserica și cimitirul lui, cu nostalgiile și poveștile, cu amintirile și lacrimile, cu copilăria lui cu tot, și îl fixează în rama unor icoane poate părea un demers literar sinucigaș.
Cine mai are astăzi interes, într-o eră corporatistă, pragmatică, feroce și cinică, să se mai aplece cu condescendență asupra lumii satului românesc tradițional, cu existența rânduită după legi nescrise, dar respectate cu strictețe, credincios și curat? Cine să-i mai înțeleagă chinul și să-i ungă cu miere și vin nemeritatele răni? Aproape nimeni. Scriitorul Ștefan Mitroi, trăindu-i răstignirea, prinde această lume de umeri, o trage din moarte, o ridică prin cuvânt și iubire necondiționată, pioasă, jertfelnică chiar, o transfigurează și o așază în icoane. De acolo nu o mai poate alunga nimeni. Nu mai poate fi ignorată. Acolo nu mai poate fi decât timp și rugăciune. În icoane, lumea satului se înveșnicește.
Prozele scurte ale lui Ștefan Mitroi, adunate în volumul „Jocuri de nenoroc”, apărut recent la Editura RAO, sunt tot atâtea închinări la aceste icoane. Satul, cu toate ale lui, trecut prin moarte, înviază în ceruri. El s-a născut acolo din verticalitatea zborului și din răstignire. Nimic nu îl mai poate atinge, în afară de rugăciune. Satul din proza lui Ștefan Mitroi este grădină a Raiului. Prin el umblă țăranii cu coroane de sfinți pe frunți și Dumnezeu. De aceea, acum, „pe Dumnezeu nu-L cheamă în fiecare zi la fel. Odată, într-o sâmbătă de pe la mijlocul iernii, i-am auzit pe oameni zicându-i Gheorghe, așa cum îi ziceau și lui bunicul. De ce venise Dumnezeu la noi în curte, nu știu. Dar dacă tot venise, mi-am luat inima în dinți și l-am rugat să trimită niște zăpadă pe pământ. S-a pornit aproape din senin ninsoare. Dumnezeu a rămas peste noapte la noi, căci se troieniseră drumurile și nu avea pe unde să plece... Puteam să jur, când l-am privit înainte de culcare la lumina lămpii, că e leit bunicul. I-am și spus a doua zi, în timp ce se pregătea să plece: O să-mi fie dor de tine, bunicule! Mama a înlemnit în zăpadă de uimire. După care s-a întors spre mine și mi-a zis: Nu ți-e rușine?! Așa vorbești tu cu Dumnezeu?”, cum spune autorul.
Toate cele 40 de proze scurte cât cuprinde volumul sunt tot atâtea metanii ale autorului la aceste icoane. Acolo unde Ștefan Mitroi, fără nici un dubiu, se va așeza și el, la vremea rânduită, când va bate din aripi și se va fixa cu scrisul lui într-o ramă de icoană. Căci, „cât despre moarte, pot spune, dacă e să mă refer la cazul meu, că ea va consta în schimbul pe care îl voi avea de făcut cu cerul. El va pune la bătaie ninsoarea, eu sufletul...” Și ce poate fi mai curat și onest într-o existență decât acest schimb?
„Cel mai înalt copac din satul nostru era cerul. Dar ne era frică să ne urcăm în el. Nu din cauza înălțimii pe care o avea, ci ca să nu ne întâlnim pe drum cu vreunul dintre cei care muriseră. Se spunea că aceștia stau toată ziua cocoțați în vârful lui. Creșteau fel de fel de bunătăți pe crengile cerului. Ca să putem ajunge la ele, mai bine zis, ele să ajungă la noi, ne strângeam mai mulți copii la un loc și începeam să-l scuturăm... Exista o zi, ce se chema Paște, când oamenii mari dădeau în mintea noastră, a copiilor. Căci se apucau și ei să scuture cerul. Lor le plăcea să spună că de lumină...”, scrie Ștefan Mitroi în ultima proză din volum, intitulată „Scuturarea cerului”.
„Jocuri de nenoroc” este un copac. Cel mai înalt dintre toți copacii. Un copac pe care dacă îl scuturi te umpli de lumină. O catapeteasmă din care, la fiecare închinare pe care o faci în fața ei, la fiecare rugăciune pe care i-o adresezi, ți se răspunde, de 40 de ori, cu câte o Înviere.