Un secol de istorie

În Transilvania, românii, în urma discriminării, au fost lipsiți de o clasă politică în nume românesc, adică ivită din sânul lor și cu activitate în numele lor. De aceea, pentru secole la rând, singurii lor conducători pe toate planurile au fost preoții și ierarhii. Mărturiile vin încă din epoca lui Mihai Viteazul, trec prin Ioan Inochentie Micu, ajung la episcopii care au semnat Supplex-urile, care au prezidat adunările naționale de la Blaj și de la Alba Iulia, care au cerut mereu nu privilegii, ci egalitatea românilor cu celelalte națiuni (naționalități) din țară și apoi s-au luptat pentru Marea Unire. 

Sunt acum o sută de ani de când Partidul Na­țional Român din Tran­sil­vania și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat și-au pus destinele împreună (în 1926), pentru mai buna guvernare a Regatului României Întregite. Actul acesta, petrecut la un an de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, a fost departe de a fi o simplă întâmplare politică; el a adus în prim plan o imensă responsabilitate a oamenilor de stat de atunci, într-un stat mare, care-i cuprindea pentru prima oară în istorie pe (aproape) toți românii. România de la 1918 era o țară de țări, cum erau mai toate statele moderne ale Europei, dar țările noastre aveau lianții lor nevăzuți care-i ținu­seră pe români împreună. Lipsise, însă, pentru mult timp, statul unitar, adică acea instituție majoră menită să-i organizeze, să-i administreze și, mai ales, să-i ocrotească pe români. Iată că acum acea instituție exista, creată prin voința lui Dumnezeu și prin voința națională. Mai trebuiau făcute o mulțime de alte uniri mai mici, și toate urmau să meargă bine.

O legitimitate istorică de necontestat

Unirile instituțiilor politice erau cele mai anevoioase. Totuși, Partidul Țărănesc Român din Vechiul Regat, născut în 1918 din concepția înaintată a lui Constantin Dobrescu-Argeș, Virgil Madgearu și Ion Mihalache, bazată pe sacrificiul țăranilor răsculați la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, ivit și din jertfele lor din Primul Război Mondial, avea o legitimitate istorică de necontestat. Repre­zentanții „internaționalelor” (de la Paris sau Moscova), sprijinite pe învățături străine de spiritul românesc, încercau să inoculeze ideea proletariatului industrial, să ne învețe că se va face unirea universală a muncitorilor, că spiritul național era greșit, că România era un „stat imperialist, format din petice” și care trebuia distrus. Partidul Țărănesc Român (PȚR) are rădăcini încă la 1895. Atunci a avut loc primul Congres al Țăranilor la Bucu­rești, unde s-au pus bazele orga­nizației politice „Partida Țără­nească”, la care au colaborat Vasile Kogălniceanu, Spiru Haret, Nicolae Filipescu. După organizarea PȚR în 1918, acestuia i s-au alăturat și Partidul Conservator Democrat (al lui Tache Ionescu și Nicolae Titulescu, doi oameni politici de mare anvergură), precum și Partidul Țără­nesc din Basarabia (condus de Constantin Stere), împreună cu alte grupări. Astfel, vechiul partid țărănesc cu rădăcini în Muntenia primea o infuzie nouă și dinspre Basarabia, jumătatea de Moldovă înstrăinată în 1812 și întoarsă la matcă după mai bine de un secol și după o aspră campanie de rusificare.

Partidul Național Român (PNR) din provinciile intracarpatice, ­eliberate de sub austro-un­gari, ­venea cu o zestre istorică și mai veche. El își trăgea seva din mișcarea de emancipare națională a românilor din secolul al XVIII-lea, din lupta Episcopului Ioan Inochentie Micu, din miș­carea politică a Supplex-ului (cu apogeul la 1791-1792), din răscoala țărănească din 1784, condusă de Horea (care era soluția socială la problema națională a românilor transilvăneni), din mișcarea culturală iluministă a Școlii Ardelene (în frunte cu spirite precum Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan ­Budai-Deleanu). Anul 1848 a pus bazele ideologice ale Partidului Național, pe Câmpia Libertății de la Blaj, unde s-a creat Comitetul Național Român (CNR), condus de mari spirite, precum Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Andrei Șaguna, întâiul președinte, azi sfânt în calendar. CNR s-a întrunit de atunci periodic, a salutat revenirea la autonomia istorică a Transilvaniei (1861), a protestat faţă de dualismul austro-ungar (1866), a organizat Pronunciamentul de la Blaj (1868). Bazele politice și organizatorice formale ale PNR s-au pus în 1869, când a avut loc organizarea a două partide regionale, două ramuri ale aceleiași etnii românești: Partidul Național Român din Banat și Ungaria, cu tactică activistă, creat la Timișoara și condus de Alexandru Mocioni și Partidul Național Român din Transilvania, cu tactică pasivistă, creat lângă Sibiu, în frunte cu președintele Ilie Măcelaru. În 1881, se produce unificarea oficială a celor două entități, sub numele de „Partidul Național al Românilor din Ungaria și Transilvania”, în frunte cu președintele Nicolae Popea, viitorul Episcop al Caransebeșului. De-acum, miș­carea de emancipare națională a românilor transilvăneni, condusă de PNR, atinge apogeul și conduce treptat spre Marea Unire din 1918. Cu ajutorul ASTREI, ­fondată la 1861, și al Academiei Române, fondată la 1866, PNR conduce politic mișcarea națio­nală. S-au organizat sute de adunări prin sate și orașe, încheiate cu lozinca mobilizatoare: „Soarele, pentru toți românii, la București răsare”. Toate s-au putut face prin conducătorii de excepție pe care i-a avut atunci partidul. În 1925, o formațiune politică în frunte cu Nicolae Iorga s-a unit cu PNR, cu puțin înainte de fuziunea majoră din 1926.

Împreună pe scena istoriei Regatului României unite

Atunci, adică acum un secol, două partide mature politic, născute din puternice tradiții româ­nești și europene, au decis să intre împreună pe scena istoriei Regatului României unite. În 10 octombrie 1926, Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc Român din Vechiul Regat au format Partidul Națio­nal Țărănesc (PNȚ). În secolul al XX-lea, personalitățile cele mai reprezentative în PNȚ au fost Iuliu Maniu și Ion Mihalache. După numai doi ani de la înființare, acest partid a câștigat categoric alegerile, marcând apoi, prin lupta sa pentru morala creștină în politică, pentru națio­nalismul luminat, pentru demo­crația desă­vârșită și dreptatea socială, întreaga perioadă interbelică. După contribuția la întoarcerea României spre alianțele sale tradițio­nale, după participarea la întregirea pământului României (23 august 1944 - 25 octombrie 1945) și la înfrângerea Germaniei lui Hitler, PNȚ s-a bucurat de cea mai mare popularitate. Acest lucru a fost dovedit prin alegerile în 1946, pe care le-a câștigat (dar care au fost falsificate). Partidul s-a opus regimului comunist, liderii lui au fost arestați și închiși, trimiși la muncă forțată. Iuliu Maniu a fost deținut în închisoarea de la Sighet și a murit în 1953, în urma degradării fizice severe, provocate de condițiile inumane de detenție. A lăsat în urmă o moștenire de mare valoare, precum și un testament al unui om de stat, alături de cugetări devenite adevărate maxime: „Adevăratul patriotism nu constă în vorbe mari, ci în munca tăcută și cinstită pentru binele comun”; „Nu am cedat niciodată în fața ne­dreptății și plec cu conștiința împăcată că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru această țară”. Iuliu Maniu a fost nu un politician, ci un om de stat, fapt pentru care unul dintre profesorii mei - demult de pioasă amintire - spunea către un tânăr evocator din cărți al amintitului om de stat: „Dragă, atunci când vorbești despre Domnul Maniu, trebuie să stai în picioare, nu așezat”.

Interzis brutal în 1947, PNȚ a dat numărul cel mai mare de jertfe, a supraviețuit în ilegalitate și a renăscut în 1989, adăugând la nume, în 26 decembrie 1989, prin unirea cu un tânăr Partid Creștin Democrat (întemeiat la Revoluție), atributele de „Creștin și Democrat”. Renașterea din 1989 s-a făcut sub conducerea lui Corneliu Coposu, a altor membri din gene­rația sa și a unui grup de persoane mai tinere, în frunte cu poetul Ioan Alexandru. Moște­nirea spirituală a lui Corneliu Coposu, trecută și uitată pe soclul unui bust al său din București, sub forma poeziei „Rugă”, sună așa: „Cerne, Doamne, liniștea uitării,/ Peste nesfârșita suferință,/ Seamănă întinderi de credință,/ Și sporește  roua îndurării!// Răsă­dește, Doamne, dragostea și crinul,/ În ogorul năpădit de ură,/ Și așterne peste munți de zgură,/ Liniștea, iertarea și seninul!”. Corneliu Coposu a fost un intelectual de mare forță sufletească și de nedez­mințită voință politică, descins în lume din aceeași viță de erou ca Iuliu Maniu. El, alături de alți seniori, a renăscut partidul care făcuse istoria României Întregite în secolul al XX-lea, a suferit în închisori pentru patrie și partid. Deși nu a cedat nici o fărâmă din principiile învățate de la Iuliu Maniu, a depășit înver­șunarea și a ajuns la înțelepciunea creștinului autentic, cerând și practicând uitare, îndurare, iertare, liniște și senin. Aceasta este lecția unui om de stat.