Unde să mă ascund…?

De ce iubirea este o taină? Unde să mă ascund, ca să pot iubi? Înţeleg de ce mulţi sfinţi au mers în pustie ori s-au retras în peşteri, în păduri, în munţi… Îndrăznesc să spun că au avut nevoie de singurătate, ca să poată iubi. În lume, iubirea se murdăreşte, se vulgarizează. E greu să iubeşti oamenii când te afli printre ei. Dar dacă fugi de ei, dacă fugi cu obstinaţie, iubirea devine doar o iluzie, un fals. Este incredibil de greu să iubeşti şi tocmai aceasta rămâne condiţia fundamentală a mântuirii noastre!

În fiecare zi, învăţ să iubesc. Dar mereu ceva mă ia prin surprindere, mă prinde nepregătită şi iubirea mea se prăbuşeşte ca un castel de carton. Cred că li se întâmplă multora, pentru că văd mult sentimentalism în jurul meu. Sentimentalismul este tocmai dovada că lipseşte sentimentul. Sentimentalismul ucide sentimentul la fel de rapid ca şi ura. În plus, este şi periculos: fiind urât şi vulgar, este destul de viclean să se prezinte drept iubire. Dar eu, când mă întreb unde să mă ascund ca să pot iubi, nu sunt sentimentală, ci îngrijorată. Momentele lungi din viaţa mea când nu iubesc se adună, se contabilizează. Totul devine o deprindere, un scenariu cunoscut. Apoi înţeleg că iubirea mea este prea fragilă, dacă nu rezistă impactului cu lumea. Aşa cum existenţa lumii nu adaugă nimic la perfecţiunea lui Dumnezeu şi nici nu o ştirbeşte, lumea nu ar trebui să fie cauză de poticnire a iubirii. Apoi înţeleg că lumea sunt eu! Deci, am suficiente motive de îngrijorare. Există un ritual al bucuriei în fiecare dimineaţă. Primul lucru pe care îl simt după ce mă trezesc este bucuria. Apoi urmează îngrijorarea, teama şi toate celelalte. Dar faptul că bucuria e cea dintâi, mi se pare dovada simplă că noi, oamenii, suntem chemaţi la bucurie. Dar bucuria fără iubire este ca un tablou fără culoare: nu are farmec şi nu are viaţă. Este absolut necesar să iubim. Dar de ce e atât de greu? De ce ne sperie? În primul rând, pentru că iubirea ne cheamă la autodepăşire, la saltul peste limitele condiţiei umane. Grozav de inspirat spune Sf. Vasile cel Mare: „Omul este o făptură care a primit porunca să devină Dumnezeu.“ Cum devine omul Dumnezeu? Tocmai prin iubire. Iubirea este o imensitate de necuprins, pe care omul este somat să o interiorizeze. Şi, în acelaşi timp, iubirea este ca o mimoză: dacă o atingi cu mâinile murdare, se retrage. Din acest motiv, e greu să cultivi iubirea: o grădină obişnuită suportă tot felul de intemperii, dar grădina iubirii se cere protejată. Este ca şi grădina Ghetsimani, unde rugăciunile ajung direct la Dumnezeu, dar trădarea stă în miezul lucrurilor. Iubirea are un chip unic. Un om care iubeşte nu seamănă niciodată cu altul, este deosebit, este formidabil. Ştim că orice mireasă este răpitor de frumoasă. O femeie care iubeşte este mireasă în orice clipă a vieţii sale, aşa cum un bărbat este mire. Sfinţii, poate şi ei derutaţi de problematica iubirii în plan social, uman, au transferat deseori această preocupare în planul mistic. Logodna dintre Mireasa-Biserică şi Hristos a făcut să apară pagini nemuritoare de literatură creştină. „Cântarea Cântărilor“ rămâne, peste timp, un exemplu fabulos de logodnă mistică. Tot mai mulţi filosofi şi interpreţi neomologaţi de Biserică sunt de părere că exemplul biblic de dragoste desăvârşită se referă de fapt la iubirea dintre un bărbat şi o femeie, dar şi aceasta devine mistică prin perfecţiunea ei. Tot ce e perfect seamănă cu Dumnezeu şi respectă poruncile Sale. Noi ştim că iubirea dintre Hristos şi Biserica Lui a inspirat mulţi poeţi şi sfinţi. Sf. Ioan al Crucii este unul dintre aceştia. „Cântecele între suflet şi Mirele divin“ surprind tocmai etapele acestei iubiri miraculoase, pe care tot sfântul le tălmăceşte: „Te-ntoarce, porumbea!, căci împărtăşirea pe care o primeşti acum de la mine nu este încă cea a stării de glorie pe care o năzuieşti, ci întoarce-te la mine, care sunt cel pe care tu, rănită de iubire, îl cauţi; fiindcă şi eu, asemenea cerbului rănit de iubirea ta, încep să mă arăt ţie prin înalta ta contemplaţie şi să mă odihnesc şi să mă răcoresc în iubirea contemplaţiei tale.“ Aţi observat că un om care se exprimă în cuvinte meşteşugite, ca mine, de exemplu, poate să ocolească fondul problemei, fără să se observe? Întrebarea era care e secretul dăinuirii în iubire - şi aici mă refer la iubirea dintre oameni, nicidecum la logodna mistică. Ce anume face iubirea trainică şi neclintită? Există răspuns la această întrebare? Eu nu l-am aflat.