„Unire-n cuget şi-n simţiri“ în pictura românească

Problemele arzătoare care frământau Ţările Române într-un moment de referinţă cum este anul 1859 se regăsesc transpuse şi în pictura religioasă. Subordonând pictura imperativelor sociale şi politice, acordându-i un rol propagandistic, îmbogăţind-o tematic şi urmărind a face din ea o armă eficace, artiştii vremii nu au neglijat-o nici sub aspectul formei, practic arta a căpătat semnificaţii şi funcţii social-educative.

Formaţi la Roma, Viena, Paris sau la München, artiştii români călătoresc, văd muzee, sunt la curent cu tot ce se întâmplă în atelierele contemporanilor, dar preluând formele impuse în Occident, românii înţeleg să le amendeze, să le adapteze la cerinţele impuse de dinamica societăţii româneşti. În acest context sporeşte interesul pentru compoziţia istorică, iar în ceea ce priveşte mediile sociale, în afară de cel burghezo-aristocrat apare şi cel ţărănesc. De fapt, tocmai tablourile cu scene din viaţa ţăranilor şi cele istorice dau măsura angajării sociale a artiştilor. Evocarea faptelor de arme, a figurilor luminoase şi a momentelor glorioase din trecut urma să sădească şi încrederea şi speranţa în sufletele contemporanilor, mobilizându-i pe aceştia la luptă, aşa cum va proceda de pildă Constantin Lecca atunci când va evoca în câteva compoziţii istorice figura glorioasă a lui Mihai Viteazul, realizatorul visului de aur al românilor: Unirea Valahiei cu Moldova şi Transilvania, ce-i drept, numai pentru o scurtă perioadă de timp. Preocupările principale ale tânărului Lecca - istoria şi pictura - se vor reflecta în întreaga sa artă şi vor avea ca mesaj principal opţiunea pentru unirea Principatelor pentru care pictorul a militat alături de toate forţele progresiste ale ţării. Foarte apropiat de Lecca în privinţa manierei, transilvănean ca şi el, pictând împreună mai multe biserici, Mişu Popp va zugrăvi cu predilecţie chipuri de ţărani în care desluşim una dintre acutele forme ale luptei purtate de ţărănime împotriva opresiunii feudale. Ion Frunzetti nota: "Zugrăvind într-un sat catapeteasma bisericii sau iconostasul, Mişu Popp nu pleca de acolo niciodată fără să lase în câteva case mai răsărite câte un chip portretizat al ţăranilor ardeleni". Gheorghe Tattarescu: "Deşteptarea României" O contribuţie substanţială o are Petre Alexandrescu, care este autorul unei alegorii pictate pe tema Unirii Principatelor, litografiată în preajma evenimentului pe care-l anticipa, lucrare care este semnificativă prin convingerile revoluţionare ale pictorului. Pictorii transilvăneni, nemulţumiţi de asuprirea naţională resimţită dureros, trec munţii şi se stabilesc la Bucureşti, reflectând mersul evenimenturilor în pictură. Totuşi, în acest timp, nici în Moldova lucrurile nu rămân încremenite. Astfel se remarcă: Alexandru Asachi sau Gheorghe Tattarescu, care deprinde meşteşugul zugrăvirii la Buzău, remarcându-se în decorarea unor biserici. La contactul cu arta muzeelor italiene, renunţă pentru totdeauna la stilul tradiţional în favoarea preceptelor neoclasice, în spiritul cărora va crea compoziţii religioase cu conţinut istoric. Un tablou inspirat de programul militant al generaţiei de la 1848, căreia Tattarescu îi aparţine ca ideologie, este "Deşteptarea României", tratată în limbaj alegoric, la fel ca şi o altă compoziţie a sa din 1857 înfăţişând Unirea Principatelor, litografiată şi devenită la vremea ei material propagandistic în favoarea unităţii naţionale. Theodor Aman: "Unirea Principatelor" şi "Hora Unirii la Craiova" Capitolul cel mai bogat din opera lui Theodor Aman a fost pictura istorică pătrunsă de calde sentimente patriotice. Aman propune teme ca realizarea unităţii naţionale, dobândirea independenţei de stat, reforma agrară şi altele asemănătoare. A trebuit abia să se declare campania pentru unirea celor două Principate române şi neîntârziat, cu tot entuziasmul a venit în sprijinul realizării unităţii naţionale cu tablourile "Unirea Principatelor" şi "Hora Unirii la Craiova". Abia s-a înfăptuit mult aşteptatul act istoric, şi imediat Aman a şi celebrat evenimentul cu tabloul "Votul de la 24 Ianuarie". Aman a fost un pictor al societăţii contemporane lui, un cronicar cu pensula al vremii sale. Aceste momente, fie că s-au reflectat în pictura bisericească ori în pictura de şevalet, exprimă şi subliniază o dată în plus bogăţia de sensuri şi profunzimea sentimentelor care au marcat viaţa românilor la jumătatea secolului al XIX-lea. Interesul şi ataşamentul pentru temele istorice îl urmăresc pe fiecare dintre artiştii vremii, aceştia nelimitându-se la a face o descriere cu finalitate etnologică menită să satisfacă un interes documentar şi un gust pentru exoticul universului păstoresc, ci ne pun în faţă lucrări care exprimă un tip de umanitate specific creştinismului românesc, personajele întrunind în fiinţa lor trăsăturile unui neam întreg, cu costume naţionale apărând ca reprezentante ale unui şir de generaţii care vine din adâncul veacurilor creştine româneşti.