Unirea Basarabiei cu România - primăvara reîntregirii
Primăverile, de regulă, reprezintă și sezonul unor mari prefaceri la nivel de societate, așa cum istoria ne vorbește prin evenimente precum „Primăvara popoarelor”, supranumele dat Revoluției de la 1848, „Primăvara de la Praga (1968)”, „Primăvara arabă” (2010). Momentul pe care îl avem în discuție s-a desfășurat cu cea mai mare intensitate primăvara, începând din martie 1917 (după încheierea revoluției din Rusia din februarie-martie) și a continuat, atingând apogeul, la sfârșitul lunii martie 1918.
Evenimentele premergătoare unirii Basarabiei cu România au fost urmare a efortului susținut al intelectualilor moldoveni unioniști, majoritatea constituiți în Partidul Național Moldovenesc, dar și români care au promovat necesitatea unirii ca pe o chestiune vitală pentru ambele țări.
În societatea basarabeană a anului 1918 s-au conturat câteva soluții cu privire la realizarea unirii Basarabiei cu România, una dintre acestea fiind înfăptuirea unirii de jos, prin intermediul zemstvelor (guvernări locale) județene alese în baza votului universal în 1917, împuternicite să ceară Sfatului Țării o delegație reprezentativă la Iași, care să prezinte decizia de unificare înaltelor oficialități române. Publicistul Vasile Harea a subliniat inevitabilitatea unirii Basarabiei cu România, prezentând două căi prin care aceasta s-ar fi putut înfăptui. Prima modalitate prevedea alegerea Adunării Naționale (Constituante) Basarabene, care s-ar fi pronunțat pentru unirea condiționată cu România. Dreptul la „autonomie locală” în cadrul „României federative”, formulat de Vasile Harea într-un articol din 7/20 februarie, era una din condițiile esențiale pentru realizarea unirii Basarabiei cu Regatul României. Alternativa unirii, spunea Harea, era „anexarea”, adică „alipirea Basarabiei la România, fără nici o condiție”, care ar fi situat ținutul dintre Prut și Nistru „sub regim centralist păgubitor intereselor naționale, în ansamblu”.
Între timp, în luna martie, adunările zemstvelor din județele Bălți, Soroca, Orhei, Uniunea marilor proprietari din Basarabia, consiliul orașului Soroca au dezbătut și adoptat rezoluții privitoare la unirea ținutului cu România.
La 22 februarie/7 martie, generalul Averescu telegrafia ministrului Constantin Argetoianu, reprezentantul României la tratativele de la Buftea, că a cerut guvernului de la Chișinău să trimită doi delegați la negocieri, care să fie de acord cu poziția delegației române. La 24 februarie/9 martie, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, delegații basarabeni la negocierile cu Puterile Centrale, au aflat de la prim-ministrul Averescu, în cadrul unei întâlniri la Iași, că oficialitățile ucrainene (reanimate de administrația germană de ocupație) au trimis ministrului de externe german, Richard von Kühlemann, și celui austro-ungar, Otokar Czernin, o notă în care pretindeau că nu pot rămâne indiferente față de soarta Basarabiei, care se afla „în zona de influență a Ucrainei și constituie o provincie inseparabilă a ei”. În aceeași notă, Kievul s-a pronunțat împotriva admiterii unei delegații separate a Republicii Moldovenești la tratativele cu Puterile Centrale și a condiționat accesul acesteia de includere a basarabenilor în rândul reprezentanților delegației Ucrainei.
În plus, conducerea ucraineană a expediat guvernelor Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei, Bulgariei și României o telegramă în care se sublinia că, „întrucât în prezent, o bună parte a teritoriului Basarabiei este ocupată de trupele române, iar chestiunea cu privire la apartenența la stat a Basarabiei ar putea servi drept obiect de discuție la Conferința de pace de la București, Guvernul Republicii Populare Ucrainene consideră că examinarea acestei chestiuni şi soluţionarea ei pot avea loc numai cu participarea şi acordul reprezentanţilor guvernului ucrainean.
Statutul politic internațional incert al Republicii Democratice Moldovenești a determinat organizarea, la 16/29 martie, a unei ședințe speciale a Sfatului Țării. Deputații au condamnat aspirațiile anexioniste ale Ucrainei și au cerut guvernului acesteia să renunțe la pretențiile teritoriale față de Basarabia. În același timp, reprezentanții minorităților etnice au acuzat guvernul și reprezentanții Blocului Moldovenesc de lipsă de „patriotism moldovenesc” de „ațintire a privirilor” numai peste Prut, din acest motiv Ucraina avea intenții anexioniste.
În zilele de 25 şi 26 martie (7 şi 8 aprilie) 1918, chestiunea unirii a fost abordată în cadrul fracţiunilor parlamentare. În 27 martie, Sfatul Ţării a pus în discuţie viitorul Basarabiei. Liderul fracţiunii ţărăneşti, Ţiganko nu s-a împotrivit unirii, dar exista o nemulţumire din cauza autonomiei regionale pe care urma să se întemeieze unirea. În plus, cinci deputaţi ţărani moldoveni au declarat că voiau să se separe de fracţiune şi că vor vota „pentru înfăptuirea unirii noastre cu frații de sânge din România”.
Minoritățile moldovenești, bulgari, ucraineni, ruși s-au abținut de la vot. Deputații moldoveni au subliniat că vor vota pentru unire. În această direcție, s-a pronunțat și Felix Dudchiewitz, deputat polonez în Sfatul Țării, care, de la tribuna parlamentului, sublinia: „În numele poporului polonez susțin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii băștinași ai acestei țări”. În urma încheierii dezbaterilor, președintele Sfatului Țării a supus votului rezoluția Blocului Moldovenesc, care a fost adoptată cu majoritatea voturilor: 86 de deputați pentru, 3 împotrivă, 36 de abțineri, 13 absenți.
Unirea nu s-a votat necondiționat, existând 11 condiții, dintre care amintim realizarea reformei agrare de către Sfatul Țării, organul suprem care urma să fie ales prin vot universal, secret. Prin aceasta, Basarabia își păstra autonomia provincială, erau garantate drepturile minorităților, moldovenii dorind să aibă reprezentanți în Guvernul României, desemnați de Sfatul Țării. Se menționa și faptul că vor exista reprezentanți basarabeni și în Parlamentul României, proporțional cu numărul de locuitori, garantându-se drepturile și libertățile acestora, precum și faptul că toate infracțiunile politice care au avut loc în „vremuri tulburi” urmau să fie amnistiate. Basarabia urmărea conservarea libertăților obținute prin jertfa populației sale, în urma războiului, a revoluției din 1917 și a negocierilor asidue cu reprezentanții minorităților, pe care nu voia să le piardă. Descentralizarea Basarabiei era un model de modernitate pentru vremea aceea, în contextul în care descentralizarea reprezintă încă un subiect fierbinte în societatea românească.