Unitatea naţională - fundamentul operei și vieții lui Gheorghe I. Brătianu
Între oamenii de cultură care au militat pe toate planurile pentru făurirea României Mari se află și istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953). El a luptat pentru unire la propriu, cu arma în mână, ca ostaș voluntar pe frontul Războiului de Întregire Națională, dar și prin cuvântul rostit și scris, publicând cărți valoroase de istorie, articole, studii, susținând conferințe și cursuri universitare. Despre toate acestea ne-a vorbit omul de cultură Valeriu Râpeanu, domnia sa fiind primul editor care a publicat o carte a lui Gheorghe I. Brătianu în regimul comunism, când numele și cărțile istoricului erau interzise.
Domnule profesor Valeriu Râpeanu, în anul 1980, a apărut la editura Eminescu volumul „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” de Gheorghe I. Brătianu, cu studiu introductiv, îngrijirea ediției și note semnate de dumneavoastră. În presa românească a vremii, cronicile și recenziile au salutat entuziast această apariție, subliniind că nici o carte a acestui istoric nu mai apăruse în țara noastră de treizeci și cinci de ani, opera lui fiind interzisă, iar numele lui, supus unei campanii de denigrare. În 1981, ați tipărit la editura Cartea Românească volumul „Cultură și istorie, II, Nicolae Iorga. Gheorghe I. Brătianu”. Aș vrea ca pe parcursul convorbirii noastre să ne înfățișați rolul și locul lui Gheorghe I. Brătianu în afirmarea ideii naționale, a unității poporului român.
Unitatea națională a românilor a reprezentat ideea fundamentală a operei și vieții lui Gheorghe I. Brătianu, dominanta demersului său ca istoric și a angajamentului său uman. A trăit și a murit în numele acestei idei pe care a pus-o în evidență prin volume și studii de o mare ținută științifică, prin articole. Chiar dacă porneau de la un moment aniversar, de la celebrarea unui eveniment, nu aveau nimic conjunctural, nu plăteau tribut grabei, dorinței de a fi cu orice chip prezent în arena publică, ci erau totdeauna încărcate de erudiția istoricului, de convingerile pe care își clădise opera și atitudinea fermă. Și, nu în ultimul rând, prin cursurile universitare și prin conferințele sale publice. În același timp, Gheorghe I. Brătianu a fost istoricul român care, după cel Dintâi Război Mondial, apropriindu-și metodele noi de investigație și de interpretare, a avut o perspectivă universală, încadrând istoria țării sale în aceea a Europei. Trecând de la istoria evenimentului la aceea a marilor arii de civilizație văzute în întrepătrunderea lor pe plan economic, social, uman, istoricul a fost de timpuriu remarcat de cercurile științifice (N. Iorga notează în însemnările sale zilnice interesul pe care i-l stârneau comunicările lui Gheorghe I. Brătianu la congresele internaționale de științe istorice). Contribuțiile sale pe tărâmul istoriei Bizanțului, al Mării Negre, ca să dăm doar două exemple, sunt și astăzi citate de istoricii europeni.
Credeți că elementele biografiei și ale formației sale au avut un rol asupra consecvenței cu care a pus în evidență ideea unității naționale?
Întrebarea dumneavoastră este binevenită, deoarece Gheorghe I. Brătianu s-a născut în ziua de 21 ianuarie/ 3 februarie 1898, în comuna Ruginoasa, județul Baia, dintr-o legătură efemeră între Ion I.C. Brătianu (Ionel) și principesa Maria Moruzi, văduva unuia dintre cei doi băieți ai lui Alexandru Ioan Cuza. Imediat după căsătorie, cei doi au mers la tribunal unde s-a pronunțat divorțul. Astfel că Gheorghe și-a petrecut copilăria și adolescența la Ruginoasa, sub iubitoarea și devotata îngrijire a mamei sale, care a intuit înzestrările intelectuale ale fiului său și i-a oferit toate condițiile pentru a se dezvolta pe acest tărâm. Pe tatăl său avea să-l vadă pentru prima oară în anul 1910, când acesta, prim-ministru al României, a fost victima unui atentat - din fericire eșuat - și a cerut să-și vadă fiul, care avea atunci 12 ani. Legăturile propriu-zise le vor relua după 1914 - o contribuție însemnată având la această apropiere între tată și fiu Nicolae Iorga, cel care, în timpul unei vizite la Ruginoasa, a primit de la Maria Moruzi un manuscris al fiului său. N. Iorga avea să-l publice imediat în „Revista Istorică”. Ceea ce echivala cu o adevărată consacrare. Să mai adăugăm că într-o comunicare academică din acel an, N. Iorga a prezentat câteva documente pe care le primise de la foarte tânărul Gheorghe I. Brătianu, însoțite de cuvinte elogioase pentru cel care încă era pe băncile liceului. Pentru a înțelege angajarea timpurie a lui Gheorghe I. Brătianu în lupta care începe la 15/28 august 1916 pentru ca România să-și capete drepturile istorice asupra pământului locuit de români, trebuie să pornim de la atmosfera care domina societatea noastră. Atmosferă pe care, după 25 de ani, el o evocă astfel: „Scrierile lui Coșbuc și poemele lui Goga erau citite pretutindeni. Operele lui Iorga și activitatea sa neobosită au contribuit la această orientare încă de la începutul secolului”. Această dominantă a culturii românești din acea vreme a contribuit esențial la formarea sufletului generațiilor chemate să lupte și să se jertfească în anii războiului. Pentru că înainte de mobilizarea generată din august 1916, trebuie să ținem seama de acea mobilizare spirituală și morală, începută cu mult înainte de cărturarii și scriitorii amintiți de Gheorghe I. Brătianu și de mulți alții, care a făcut ca armata română să pornească la luptă cu un moral ridicat și să reziste eroic în fața armatelor austro-ungare și germane superioare numeric. Cât privește înzestrarea materială, și mă refer în primul rând la armament, aceasta nu suferea nici o comparație. Chiar și când am fost înfrânți, chiar când totul părea pierdut, armata și întreg poporul român au dovedit o splendidă forță morală care a făcut să învingem până la urmă nu o armată, ci tot ce adusese războiul: pribegie, foamete, boli molipsitoare.
Factorul moral despre care vorbește Gheorghe I. Brătianu și care a fost insuflat de oamenii noștri de cultură, în frunte cu N. Iorga, care a rămas simbolul luptei pentru unitatea națională, a fost determinant în Primul Război Mondial. Și Gheorghe I. Brătianu este un exemplu tipic de tânăr intelectual care, pătruns de aceste idei, nu a ezitat să facă pasul care a uimit: solicită angajarea ca voluntar în armata română la vârsta de 18 ani. Era, așa cum am spus, fiul prim-ministrului din acea vreme.
Tradiția familiei pe linie paternă a avut o influenţă în formația sa?
Fără îndoială, și am subliniat această filiație morală în studiul cu care, în anul 1980, am însoțit ediția volumului „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, că ascendența în linie paternă este legată de personalități care au jucat un rol important, chiar determinant în evoluția României moderne. Dar în paginile scrise despre acești înaintași ai lui, Gheorghe I. Brătianu nu este în nici un moment hagiograful familiei căreia îi aparținea, ci istoricul care își bazează afirmațiile pe cercetări, pe documente, pe noi descoperiri, pe fapte. Gheorghe I. Brătianu a studiat și a înfățișat două momente care se legaseră de politica Partidului Național-Liberal și a familiei sale: Războiul de Independență și Primul Război Mondial. Adică două momente cruciale în cucerirea independenței naționale și a desăvârșirii unității naționale. Dar, așa cum am arătat, anii formației sale au fost tutelați de mama sa, Maria Moruzi, și de familia acesteia. A trăit acei ani la Ruginoasa, într-unul din locurile mitice românești de care se leagă numele și fapta lui Alexandru Ioan Cuza. Fundamentele patriotismului său nedezmințit, ideea unității naționale pe care a slujit-o cu devotament pe tot parcursul existenței sale s-au înfiripat aici, în Moldova, în atmosfera marcată de amintirea primului Domnitor al Unirii. La care, bineînțeles, a contribuit într-o măsură hotărâtoare școala ieșeană din acele vremuri. Că ceea ce a învățat, a trăit, a simțit atunci tânărul Gheorghe I. Brătianu s-a încrustat în ființa lui ne-o dovedește dedicația pe care a așezat-o în fruntea cărții „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, apărută în anul de răscruce 1945, pe care o reproducem aici pentru semnificațiile ei: „Amintirii întâiului meu dascăl, în știința istoriei A.B. Brandia, fost director al Liceului Național din Iași, în nădejdea că spiritul în care a crescut generațiile renașterii României va dăinui și în viitor”.
Ce mărturii ne-au rămas despre participarea sa pe frontul Primului Război Mondial?
Aș vrea să citez articolul „Eternul voluntar” al marelui publicist și scriitor Ion Vinea, apărut în ziarul „Evenimentul”, în anul 1943, și, în primul rând, cartea lui Gheorghe I. Brătianu „File rupte din calea războiului”, apărută în 1932. La sfârșitul Cuvântului-înainte istoricul caracteriza astfel aceste aduceri-aminte: „Îndrăznesc a nădăjdui că în aceste însemnări, ce oglindesc vârsta celor nouăsprezece ani ai voluntarului de atunci, în care cititorul ar căuta zadarnice fapte și împrejurări deosebite, va fi rămas ceva din atmosfera unor vremuri de luptă și jertfă, o mărturie sinceră la judecata viitorului”.
Cum l-a influențat pe Gh. I. Brătianu ca istoric experiența războiului și cum a afirmat el ideea de unitate națională?
Cel ce a trăit războiul în prima linie alături de ostașii care își jertfeau viața a devenit istoricul care a dovedit că România, așa cum s-a alcătuit prin actul Marii Uniri, „nu este o Românie a Congresului (de la Paris, 1919 - n.r.), ci o Românie întemeiată pe truda a două milenii, care a clădit aici, pe temelii și mai vechi, singurul popor din Europa care a păstrat nu numai graiul și datina, dar și numele Romei”. Tot el a afirmat în lucrările sale: „Unitatea românească nu ne apare ca rezultatul unei conjuncturi favorabile, a unei potriviri fericite a întâmplărilor. Nu. Ea este rezultatul unui proces istoric de veacuri sau chiar milenii. Este expresia etnică și politică a acestei unități carpato-dunărene, înscrisă în relieful însuși al hărții, al munților și în cursul apelor sale”. De aceea putem spune că, în același timp cu Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu a fost între cele două războaie unul dintre apărătorii unității naționale și drepturilor poporului român asupra pământului cucerit cu jertfe în anii Primului Război Mondial. A rămas ca un model cartea sa „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”, care reprezintă o polemică de înalt nivel științific cu profesorul său de la Sorbona, Ferdinand Lot, aducând argumente care demonstrează cum tezele fostului profesor privitoare la formarea poporului român nu au acoperirea faptelor istorice. Apărută în mai multe ediții în limba franceză și română, cartea lui Gh. I. Brătianu se înscrie printre cele mai fericite istoriografii românești și dovedește demnitatea acestui om de știință care nu abdica în fața nici unui considerent de natură protocolară atunci când trebuia să apere drepturile țării sale. Nu ne putem opri asupra tuturor contribuțiilor sale pe acest tărâm, de aceea vom indica doar câteva momente definitorii: volumul „Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui Ion I.C. Brătianu”, apărută în două ediții în 1940 și care a avut un ecou extraordinar în presa românească. Citez din Cuvântulînainte, datat 31 mai 1939: „În vremurile pe care le trăim, când atâtea griji ne întunecă zările, când adesea îndoiala ne cuprinde sufletul în privința viitorului, răsfoirea acestor pagini din care viața abia s-a retras, deși par uneori atât de îndepărtate, mi-a deșteptat sentimentul puternic al mândriei naționale. Din conștiința acestui trecut pe care avem datoria să-l cunoaștem cât de deplin, căpătăm încrederea în destinele neamului. Fie să se poată pătrunde și cititorii de această credință”. Cartea urmărea ca, în temeiul documentelor inedite, să releve politica de rezistență și demnitate națională pe care Ion I.C. Brătianu a dovedit-o în fața Marilor Puteri la Conferința de Pace de la Paris, „când șeful guvernului român și-a apărat până la capăt convingerea”. Nu este o carte dedicată unui om, tatăl său, ci așa cum spune în încheierea cărții: „Dar granițele în care s-a închegat până în cele din urmă această unire, așa cum ni le-au lăsat nesfârșitele lupte la masa verde a Conferinței sau acelea mai crâncene și mai sângeroase de pe malul Nistrului și din Câmpia Tisei, acestea nu le datorăm decât vitejiei soldaților noștri, priceperii și hotărârii conducătorilor statului”.
De atunci și în tot timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Gheorghe I. Brătianu a dus, în același timp cu definitivarea marilor sinteze dedicate Mării Negre, a formulelor de organizare a Păcii etc., o febrilă activitate istoriografică pe mai multe planuri pentru a dovedi originile și formarea unității românești. Așa cum se numește cartea sa apărută în limba franceză în 1943 și unde, de la bun început, spune: „Proiectul acestei cărți nu datează de ieri. El se inspiră de la cel publicat în limba română de Nicolae Iorga, în 1915, asupra dezvoltării ideii unității politice la români, ca și din Istoria Unității Românilor, a profesorului Ioan Lupaș”.
Pentru a înțelege rolul eminent pe care l-a avut Gh. I. Brătianu în afirmarea conștiinței naționale românești, trebuie să cităm câteva rânduri din răspunsul pe care i-l dă unui maghiar care comenta cu rea credință lecția sa de deschidere de la Universitatea din București (25 noiembrie 1940), învinuindu-l că urmează „metoda istorică a lui N. Iorga”. Arătând că pe acest tărâm trebuie să aștepte un alt judecător decât pe autorul articolului din ziarul „Uj Magyarsàg”, el afirmă categoric: „Dacă, însă, după cum ni se pare, aluzia în ce privește pe profesorul Iorga și opera ce am îndeplinit aici s-a făcut la acțiunea pentru deșteptarea și menținerea conștiinței naționale pe care profesorul Iorga a avut-o altădată, înainte de 1916, și în timpul Războiului de Întregire, atunci declar că primesc această comparație cu satisfacție și chiar cu mândrie”. Într-o formulare de o frumoasă ținută morală, el afirma o nobilă profesiune de credință, care îl situează în prima linie a savanților care și-au înscris opera și demersul pe „calea cea mare” a istoriei românești.
În anul 1944, elev de liceu fiind, ați asistat la o conferință ținută de Gheorghe I. Brătianu. Ce ne puteți povesti despre acest lucru?
Este adevărat, și acest lucru a rămas unul dintre momentele decisive ale adolescenței mele. Eram elev în clasa a II-a (a VII-a de azi) la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești când, în ultima zi a lunii ianuarie 1944, marele istoric a vorbit în amfiteatrul liceului (care câteva luni mai târziu avea să fie pulverizat de bombele anglo-americane). Dat fiind că toți intelectualii orașului au ținut să fie prezenți, pentru elevi s-au montat megafoane în câteva săli de clasă. Am avut privilegiul să intru în amfiteatru și să-l văd pe Gh. I. Brătianu vorbind calm, fără precipitare, fără efecte oratorice, demonstrând drepturile noastre asupra Ardealului, pentru ca la sfârșit să evoce un moment din perioada prezenței sale pe frontul de Răsărit, dându-ne o superbă imagine a unității românești. Cred că a fost ultima sa apariție publică, pentru că la începutul lui aprilie 1944 s-au declanșat bombardamentele anglo-americane, iar după 23 august 1944, pentru el a început calvarul. Au apărut în presă atacuri de o violență rar întâlnită, venind chiar de la cel care era atotputernicul conducător și călău al culturii românești, Leonte Răutu, care îl numea „hitleristul Gheorghe Brătianu”. Din 1947, a avut domiciliu obligatoriu în București, pe strada Popa Chițu, în condiții de-a dreptul draconice, iar în seara de 5/6 mai 1950, Brătianu a fost arestat și trimis în închisoarea de la Sighetul Marmației. Ca urmare a regimului bestial de detenție la care a fost supus acolo, a încetat din viață în luna ianuarie 1953. Ca și mentorul său, Nicolae Iorga, al cărui demers l-a conținut cu strălucire, Gheorghe I. Brătianu s-a înscris prin moartea sa alături de martirii neamului românesc.