Universul, materie şi (sau) spirit

La început, Dumnezeu a creat omul şi i-a suflat respiraţia vieţii, se spune la Facere, cap. 2. În Evanghelia după Ioan, se foloseşte cuvântul în acelaşi sens ("Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh sfânt!") (I. 20, 22). Respiraţia este o metaforă biblică centrală nu numai a Rusaliilor.

Şi în literatură, de exemplu în opera lui Thomas Bernhard se vorbeşte despre procesul respiraţiei (cartea "Camera mortuară"). Exemplele pot fi şi mai numeroase. În felul acesta e conturată o altă relaţie între materie şi spirit decât cea cu care graba unor oameni de ştiinţă au încercat să definească viaţa ca pe un fenomen limitat în toate faţetele, neţinând seama de aspectele ei infinite. O încercare de a o explica fără elementul spirit, reducând-o la fenomene materiale, vizibile. Între timp se recunoaşte din ce în ce mai des că adevărul despre om nu poate fi explicat în mod cantitativ. Fizicianul specialist în fizică nucleară şi purtător al premiului Nobel alternativ, Hans Peter Dürr, afirmă că materia, aşa cum a fost ea definită, nici nu există. Mulţi oameni, spune el, îl vor compătimi pentru că vreme de 50 de ani s-a ocupat de ceva ce nici nu există. "Totuşi, n-a fost chiar de pomană. Aceasta mi-a schimbat imaginea despre lume." Iar biologul Christian Kummer recunoaşte că "tot ceea ce trăieşte e un număr prea mare pentru a putea fi reprezentat prin modele mecanice, de care însă avem nevoie". Devine din ce în ce mai evident că în momentul actual între teologi şi oamenii de ştiinţă nu există o legătură şi un schimb mai adânc de opinii. Aceasta din cauza faptului că nici unii, nici alţii nu cunosc mai în profunzime problemele convorbitorilor lor ipotetici. Pe de o parte, oamenii de ştiinţă reduc universul la premisele lor de lucru, netrecând mai departe de aspectele cantitativ-matematice ale demonstraţiei. Pe de altă parte, trebuie spus că, din păcate, atunci când vor să folosească argumente ştiinţifice, unii teologi se folosesc de teorii depăşite, care nu mai reflectă starea actuală de cunoaştere în fizică, biologie, etc., evocând imagini deja perimate din peisajul acestor ştiinţe. Apropierea dintre disciplinele de definitivă importanţă pentru gândirea noastră, pentru imaginea pe care ne-o putem forma despre universul nostru, cere seriozitate şi conştiinciozitate în documentare. Mai mult, dăinuie în rândul unor intelectuali mentalitatea moştenită din vremurile de tristă amintire, care clamează violent că asemenea probleme n-au ce căuta în tabla de materii a preocupărilor lor. Dacă pe atunci recunoaşterea realităţilor religioase, spirituale era chiar periculoasă, astăzi anumite manipulări şi influenţe pretind că "modernitatea" şi "europenismul" la care se tinde cu naivitate, din păcate, exclud preocupările ce deschid perspective ale unor realităţi dincolo de perceperea imediată şi simplistă a vieţii. Nu e deci de mirare că binecunoscutul hematolog şi cercetător în oncologie Wolfgang Hiddemann cere de la colegii săi o lărgire a orizontului, viaţa fiind mai cuprinzătoare decât biologia moleculară şi chimia albuminelor. "Există legătura cu ceilalţi oameni, cu lumea înconjurătoare, cu Dumnezeu", spune el, citându-l pe cercetătorul în psihiatrie al Universităţii din Göttingen, Gerald Hüther, care accentuează "influenţa iubirii asupra evoluţiei". Influenţa între credinţă şi evoluţia ştiinţei este reciprocă. Pentru filosoful german Volker Gerhardt, credinţa este un act al depăşirii, raportat la viitor, cu permanenta conştiinţă că suntem "fii ai Domnului". Fiecare pas al existenţei ne arată clar că nu putem şti totul. Credinţa compensează această imperfecţiune, spunându-ne că pentru aceasta avem nevoie de ajutor. Ea ne dă siguranţa, pe care altfel nu am avea-o, că ne putem sprijini pe o putere fără de care nu am reuşi nimic. Astfel, credinţa şi cunoaşterea devin împreună un proces comunicativ, singurul nostru sprijin şi singura noastră speranţă în atâtea împrejurări ale existenţei. Căci omul nu se poate mulţumi să accepte relaţii doar cu realitatea finită. De aceea, după o perioadă a limitării vieţii prin materialism, spiritualul se întoarce înapoi în ştiinţă. El nu se opune materiei, ci îi dă acesteia o altă perspectivă, deschisă spre speranţă şi responsabilitate, alta decât aşa-numita "raţionalitate", prin care se înţeleg doar lucruri ce stau sub imperfecţiunea limitării noastre. S-a depăşit opinia că ceea ce nu poate fi imediat explicat prin mijloacele acestei limitări nu există. Nu se simplifică totul reducându-se la fenomene pe care le putem rezolva ca în algebră. Ce ne facem cu celelalte? Să nu uităm ce spunea Dostoievski: "Dacă totul ar fi raţional pe pământ, nu s-ar întâmpla nimic." Suntem copleşiţi de un macro- şi microcosmos pe care nu-l putem controla, care ne oferă în fiecare zi alte surprize, evident irepetabile, prin însăşi definiţia cuvântului. Cele mai simple fenomene nu se repetă absolut identic. Modelele pe care ni le-am elaborat, fără a putea trece de caracterul lor empiric-matematic, nu oferă alte rezolvări. Dar dincolo de ele? Trebuie să recunoaştem împreună cu Hans Küng: "Creatorul acestui uluitor macro- şi microcosmos nu este deasupra sau în afara lumii. El este în lumea noastră şi în inima mea. Pot să privesc spre cer şi să mă rog lui Dumnezeu slăvindu-l, dar pot să privesc şi în inima mea spunând: "Dumnezeul meu, Părintele meu iubit"." Şi atunci nu-mi rămâne decât să-mi repet ceea ce Sf. Apostol Pavel spune în 1 Cor. 15, 10: "Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt". Îmi rămâne dragostea pentru ceilalţi. Căci, după cum spune Dostoievski, "pe lume există dragoste numai pentru că oamenii cred în nemurire. Dacă am înceta să credem, iubirea ar fi distrusă". Dincolo de orice, rămâne nădejdea în nemurire.