Urcarea dealului

Credea că poate orice. D-asta era ministru, ca să poată! Îi murise tatăl și iată că nu putea să ajungă la înmormântarea lui! Toți cei din sat, care trecuseră prin asta, putuseră, deși aveau mai puțină școală decât el. Mai mare rușinea să nu vină acasă tocmai într-un astfel de moment! Dacă nu pentru mort, căruia nu prea părea să-i mai pese de lipsa de respect a fiului, măcar pentru maică-sa, pentru sufletul ei, mai precis, care merita un strop de mângâiere. Și mângâierea aceasta nu putea să vină decât de la el.

În mai puțin de un ceas, plecau cu Dumitru Andrei spre cimitir, și Fănel, așa îi spuneau oamenii din sat ministrului, tot nu apăruse. Și nici nu avea să apară. Singura care știa asta era văduva. Primise chiar în dimineața aceea o telegramă de la el în care o ruga să-l ierte că nu poate să fie prezent la înmormântarea tatălui. Se afla departe de țară, în fruntea unei delegații. Mama înțelesese și-l iertase. Abia când s-a urnit convoiul mortuar din fața porții, au aflat și ceilalți. Doar că acestora le-a fost cu neputință să-l ierte.

Ministrul transporturilor era, din câte știau ei, mai mare și peste avioane, și peste vapoare. Ar fi avut cu ce să se întoarcă. Cum să nu poată? Mai degrabă nu vrusese. Spusese la fel și în urmă cu câțiva ani, când îi ceruseră să ajute satul în care se născuse cu o gară, fie ea cât de mică, pentru a nu mai fi nevoiți s-o ia cu pasul peste câmp, cale de cinci kilometri, până la Merișani, de unde luau trenul spre oraș. De ce să-l ia de acolo când linia ferată trecea chiar prin marginea satului lor?

Nu-și mai aducea oare aminte de vremea când era elev de liceu și se întorcea la sfârșit de săptămână acasă? Era tânăr pe atunci, îi făcea plăcere să meargă pe jos, străbătea drumul acesta fluierând, nu însă și pe timpul iernii, când se punea vântul pe fluierat, iar zăpezile ajungeau deseori până la streașina caselor.

El zisese că n-a uitat nimic și că ar fi fost bună o gară, sau cel puțin o haltă, pentru oamenii din sat, dar nu depindea de el, era ceva ce depășea puterile lui. Măcar o barieră la poalele dealului unde începea drumul să urce spre cimitir! Iar dacă nu putea nici asta, să le spună cine avea totuși prioritate atunci când se întâlnea viața cu moartea. Ca să știe și ei când aveau de dus vreun mort la groapă și se întâmpla să se ivească trenul de după deal.

Da, chiar trebuie o barieră, le-a răspuns ministrul. Aveți dreptate! Până la următoarea înmormântare o să apară. Următoarea înmormântare era cea de acum, a tatălui său, iar bariera nu apăruse, așa cum nu apăruse nici el. Poate că uitase. Sau nu putuse, deși promisese. Trecuse aproape jumătate de an de atunci. D-asta le și era atât de greu să-l ierte. Că de înțeles...

Căruța cu sicriul lui Dumitru Andrei în ea trecuse dincolo de calea ferată. Lorica, nevasta răposatului, se ținea cu o mână de loitră, închipuindu-și că-l ține în felul acesta de mână pe cel din sicriu. Nu vărsase o lacrimă de acasă până aici. Și nici mai înainte, în zilele de priveghi. Dacă scosese câteva vorbe în tot acest timp. Căra o tăcere grea după ea. Și o suferință pe care nu voia s-o împartă cu nimeni. Amândouă mai mari decât trupul ei puțin, ce urca alături de căruță dealul.

Mulțimea venea, la fel de tăcută, din urmă, la o distanță destul de mare. Încă nu începuse să urce dealul. Se auzi apoi un șuierat puternic din dreapta. Cei din convoiul funerar înțepeniră de spaimă. Observaseră abia în ultima clipă trenul. Noroc că mecanicul de locomotivă îi observase de la distanță pe ei și apăsase cu putere pe frână. Chiotul metalic al roților se izbi de chiotul oamenilor, prefăcându-se amândouă în cioburi. Mii de cioburi ce se risipiră pe toată întinderea câmpului.

Căruța se oprise în vârful dealului. Convoiul se despărți, ca la comandă, în două, pentru a face loc trenului să treacă. Când ajunse în dreptul lor, mecanicul de locomotivă scoase capul pe fereastră și zise răstit: Bă, tâmpiților! Vreți să mă băgați în pușcărie? Nu-i răspunse nimeni. Ehei, să fi fost ministrul transporturilor de față...

Apoi trenul se îndepărtă, lăsându-se înghițit de câmpie.

Oamenii stăteau mai departe pe loc, neștiind parcă încotro s-o pornească. Se auzi chiar în clipa aceea glasul Loricăi țipând: Și pe mine cui mă lași, Dumitre? Cui? Țipătul veni cu forța unui fulger la vale, transformându-i pe toți cei de jos în scrum. Dar pentru foarte puțin timp, întrucât aceștia izbucniră imediat în plâns. Ca să poată învia din cenușă și să se facă oameni la loc. După care începură să urce dealul, prinzându-l pe Dumitru Andrei din urmă.

(Din volumul „Mamă, pe mine nu vrea să mă muște niciun câine”, în curs de apariție la Editura Junimea).