Urmele sihaștrilor pe dealurile și prin pădurile de la Tătaru, Ceptura și Istrița, din Prahova

Există locuri în care istoria nu se lasă descoperită numai în documente, în cronici ori inscripțiile păstrate pe piatră, ci și în taina pădurilor, în cărările uitate și în lumina care se așază, la ceas de seară, peste culmile dealurilor.

Un asemenea ținut este al comunei Tătaru, aflat într-o parte a Prahovei unde frumusețea, pașii voievozilor, urmele sihaștrilor și statornicia credinței par să fi alcătuit, de-a lungul veacurilor, o singură poveste.

Localitatea se bucură de o frumusețe naturală aparte, fiind așezată la o altitudine de aproape 700 de metri, într-un ținut în care înălțimea dealurilor deschide largi şi luminoase zări. Din acest loc, ochiul poate călători până departe, către Valea Călugărească, Ploiești și Buzău, într-o panoramă care îmbină liniștea înălțimilor cu întinderea nesfârșită a depărtărilor.

Întreaga zonă păstrează ceva din frumusețea patriarhală a satului românesc de altădată: tihna drumurilor, casele risipite printre dealuri, apropierea de pădure și de cer, precum și o tăcere în care omul poate auzi glasul creației. Este unul dintre acele locuri în care frumusețea se împletește cu istoria oamenilor și cu rugăciunea lor, iar satul, deși retras și aflat departe de marile căi de comunicație, își păstrează identitatea.

Poate că tocmai această așezare între înălțimi, păduri și văi ascunse a făcut ca ținutul Tătaru–Podgoria să devină un spațiu al retragerii și rugăciunii. În ținutul comunei Tătaru, se află unul dintre tainicele și prețioasele vestigii ale vieții duhovnicești din această parte a țării: schitul rupestru de la Chilii de pe Valea Sărățica, situat în extravilanul satului Podgoria, comuna Tătaru. Monumentul, mărturie smerită a unei lumi retrase din vuietul istoriei pentru a căuta liniștea lui Dumnezeu, este înscris atât pe Lista Monumentelor Istorice, cât și în Repertoriul Arheologic Național.

Cunoscut de oamenii locului sub numele sugestiv de „La Chilii”, acest spațiu săpat în stâncă păstrează, în simplitatea și austeritatea lui, înfățișarea unei mici biserici. Deși are o suprafață de aproximativ 24 de metri pătrați, încăperea a fost rânduită după alcătuirea tradițională a unui lăcaș de cult. În interiorul ei se poate distinge o anumită împărțire a spațiului, lăsând să se întrevadă altarul, naosul și pronaosul - cele trei trepte ale unei arhitecturi sacre săpate în piatră de mâna unor meșteri.

Aici, între pereții reci ai stâncii, este ușor să ne închipuim lumina tremurătoare a unei candele, rostirea psalmilor și rugăciunea unor nevoitori care au ales singurătatea nu pentru a fugi de lume, ci pentru a o purta, în chip tainic, înaintea lui Dumnezeu. Piatra însăși pare să fi devenit chilie, altar și adăpost, iar valea din jur - o biserică a creației, boltită de cer.

Cine va fi îngenuncheat aici, în veacurile trecute? Cine va fi rostit, în întunericul stâncii, numele lui Iisus, până când tăcerea însăși s-a prefăcut în rugăciune? Numele acelor nevoitori s-au pierdut din cărțile oamenilor, dar urma rugăciunii lor a rămas înscrisă în piatră. Căci există o memorie a locurilor sfințite prin nevoință, o tainică aducere-aminte pe care timpul nu o poate șterge.

Specialiștii datează această amenajare rupestră la sfârșitul veacului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea, așadar în epoca lui Mihai Viteazul, al cărui nume este amintit și în tradițiile acestei zone, chiar dacă nu există documente care să confirme o legătură directă a marelui voievod cu acest loc.

Cei care s-au aplecat asupra istoriei schitului consemnează că așezământul a fost amenajat cel târziu în jurul anului 1620 și că a slujit drept liman monahal, retras departe de așezările zgomotoase ale oamenilor. Era, probabil, unul dintre acele locuri în care câțiva nevoitori căutau liniștea, rugăciunea și apropierea de Dumnezeu, asemenea altor vetre sihăstrești întâlnite în cuprinsul Subcarpaților de Curbură.

Există însă și opinii potrivit cărora schitul ar fi mult mai vechi, istoria sa coborând într-un trecut învăluit de taină. În această perspectivă, La Chilii ar putea avea legături cu bine cunoscutele așezări rupestre din ținutul Buzăului, care nu se află la mare depărtare. Astfel, acest mic sanctuar săpat în stâncă pare să se înscrie într-o geografie mai largă a sihăstriei românești, într-un adevărat arhipelag de chilii, peșteri și schituri în care, vreme de veacuri, oameni necunoscuți lumii au căutat să devină cunoscuți lui Dumnezeu.

Dincolo de întrebările pe care istoria încă le păstrează, schitul rupestru de pe Valea Sărățica rămâne o mărturie despre setea de liniște și de veșnicie a celor care au viețuit pe aceste meleaguri. În stâncă, în încăperile smerite și în singurătatea văii a mai rămas ceva din taina rugăciunii lor. După atâtea veacuri, locul continuă să vorbească despre oameni care au ales tăcerea pentru a-L auzi pe Dumnezeu.

Peste liniștea sihăstrească a acestor dealuri au trecut și pașii mari ai istoriei. Mihai Viteazul a folosit dealurile din zona Urlați, Tătaru și Istrița în timpul campaniilor sale împotriva otomanilor. În acest context istoric, este posibil ca schitul rupestru să fi slujit, în vremuri de primejdie, drept loc de refugiu ori de tainică adăpostire pentru oameni apropiați domnitorului. Deși asemenea legături rămân învăluite în tăcerea veacurilor și nu sunt luminate de mărturii documentare directe, așezarea locului și configurația naturală a ținutului fac plauzibil un astfel de rost.

Dealurile dintre Urlați, Ceptura, Tătaru și Istrița alcătuiau, prin însăși rânduiala reliefului, un adevărat bastion natural. Prin apropiere treceau drumuri secundare care făceau legătura între Valea Prahovei, ținuturile Buzăului și Câmpia Munteniei, căi mai puțin cunoscute, pe care oamenii și oștenii se puteau deplasa fără a urma marile drumuri, mai ușor de supravegheat și de controlat. În vremuri de restriște, culmile înalte ale acestor sate ofereau o largă deschidere asupra zărilor, îngăduind observarea de la mare depărtare a mișcărilor din câmpie, dar și trecerea discretă a oștenilor prin văi, păduri și drumuri ascunse.

În comuna Tătaru, tradiția locală păstrează amintirea prezenței domnitorului Mihai Viteazul, despre care se spune că ar fi avut aici câțiva dintre voinicii și apropiații săi, oameni credincioși cărora le-ar fi dăruit pământ. Astfel, memoria marelui voievod pare să fi rămas înscrisă nu numai în paginile istoriei, ci și în pământul, în numele și povestirile transmise din generație în generație.

Într-un sat din apropiere, Udrești, lângă Podgoria, tradiția vorbește și despre căsătoria în profundă taină a uneia dintre fiicele lui Mihai Viteazul și ale Doamnei Stanca, Florica. Istoria și legenda se întâlnesc, iar memoria oamenilor păstrează ecoul unor vremuri îndepărtate. Casa aparținea atunci unui anume Andrei, fost mare vistier din Udrești.

Astfel, numele lui Mihai Viteazul se apropie, în memoria acestor locuri, deopotrivă de istoria țării și de tradiția oamenilor simpli. Pe aceleași culmi de unde puteau fi cercetate depărtările, pe aceleași drumuri ascunse printre păduri și văi, istoria pare să se fi întâlnit cu lumea satelor, iar voievodul, oștenii, sihaștrii și oamenii locului au intrat, fiecare în chipul său, în memoria acestui pământ.

Se știe că prin aceste locuri a trecut și Sfântul Constantin Vodă Brâncoveanu. Peste coline, pe drumuri astăzi uitate, s-au întâlnit istoria țării, apărarea pământului strămoșesc și mărturisirea credinței.

Zona Tătaru–Podgoria poartă, așadar, o mărturisire veche, ale cărei începuturi se pierd în adâncul timpului. Istoria scrisă amintește doar în treacăt acest ținut și, în chip deosebit, schitul rupestru de la Chilii.

Rămas puțin cunoscut și insuficient pus în valoare, acest spațiu ar putea deveni un reper important într-un circuit de pelerinaj, dar și într-un traseu cultural și turistic dedicat celor care doresc să descopere frumusețea vechilor vetre de spiritualitate românească.

Această discreție seculară îi sporește farmecul. Chiliile nu s-au impus prin monumentalitatea zidurilor, nici prin bogăția podoabelor, ci prin smerenia pietrei și prin tăcerea locului. Aici, istoria șoptește. Ea trebuie căutată cu răbdare printre culmi, văi și stânci, asemenea urmelor unei rugăciuni care nu s-a stins, ci s-a adâncit în taina pământului.

Din punct de vedere bisericesc-administrativ, aceste localități au aparținut, pentru o vreme, de Eparhia Buzăului, până în anii slujirii Patriarhului Justinian, când reorganizarea administrativă a zonei a adus o nouă rânduială în ceea ce privește jurisdicția eparhială.

Bisericile din comuna Tătaru continuă, astfel, o tradiție străveche. Ele nu sunt prezențe izolate în istoria acestor meleaguri, ci moștenitoare ale unei vechi tradiții duhovnicești, în care credința, sihăstria și rugăciunea au lăsat urme adânci. De la încăperea smerită, săpată în stâncă, până la bisericile ridicate mai târziu de comunitățile sătești, se poate urmări un fir al continuității: aceeași căutare a lui Dumnezeu, dorința omului de a sfinți locul în care trăiește.

În curgerea veacurilor, inscripțiile rămân, peste vreme, mărturii ale unei etape din istoria comunității de la Tătaru, amintind că biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” a fost zidită din nou între anii 1943-1948. În această mărturie este înscris și numele preotului Gheorghe I. Roșu, slujitor al Altarului și martor al unei epoci în care ridicarea unei biserici însemna nu doar o lucrare ziditoare, ci și un act de credință, jertfă și nădejde.

Părintele Gheorghe I. Roșu muncea mult, avea tractor și ajuta pe mulți. În memoria comunității, chipul său rămâne legat nu numai de slujirea Altarului, ci și de osteneala concretă, de ajutorarea oamenilor și de apropierea dintre preot și sat, atât de caracteristică lumii românești de odinioară. Este îngropat la Podgoria, satul vecin, rămânând și prin locul odihnei aproape de oamenii și de ținutul cărora le-a slujit.

Vechea biserică, despre care inscripția de pe marginea Sfintei Mese mărturisește că fusese refăcută, nu a putut înfrunta vitregiile vremii. Cutremurele și probabil fragilitatea construcției au afectat-o grav, iar degradarea structurii sale a ajuns, în cele din urmă, într-un stadiu avansat, încât restaurarea nu mai era posibilă.

În urma cercetărilor și a evaluărilor de specialitate, experții au ajuns la concluzia că vechiul lăcaș nu mai putea fi salvat prin lucrări de consolidare sau restaurare și au propus demolarea lui. Nu a fost, așadar, vorba despre o renunțare lipsită de grija față de trecut, ci despre o hotărâre dureroasă, impusă de starea gravă în care ajunsese lăcașul. Uneori, pentru ca o lucrare să poată continua, zidurile vechi, devenite nesigure, trebuie să lase loc unei noi construcții.

Zidurile pot cădea, dar Altarul nu trebuie să dispară; piatra se poate sfărâma, dar rugăciunea trece dintr-o generație în alta; un lăcaș poate fi rănit de cutremure și de vreme, însă credința celor care l-au ridicat poate deveni temelia unei noi zidiri.

Cu sprijinul unor parohii din Protoieria Urlați și prin osteneala celor care au înțeles că un sat nu trebuie lăsat fără Altar, biserica a fost reconstruită alături. S-a ridicat un lăcaș nu mare ca dimensiuni, dar împodobit cu pictură de calitate și cu mobilier bisericesc, mărturisind grija și dragostea celor care au contribuit la această lucrare.

În anul 2018 a început construirea noii biserici, așezată sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și a Sfintei Cuvioase Parascheva. După ani de osteneală, rugăciune și dăruire, lăcașul de închinare a fost sfințit la 13 iunie 2021, devenind un nou Altar al rugăciunii și o mărturie a continuității credinței în această parte de țară.

Noua biserică arată că, prin rânduiala lui Dumnezeu, continuitatea credinței poate fi păstrată chiar și într-un sat retras, așezat departe de marile drumuri și de căile importante de comunicație. Acolo unde oamenii rămân legați de Altar, depărtarea nu devine uitare, iar izolarea nu înseamnă părăsire.

Privită în lumina întregii istorii a locului, noua biserică nu este doar o zidire contemporană, ci o verigă nouă într-un lanț istoric, care începe cu rugăciunea sihaștrilor necunoscuți, continuă prin chiliile săpate în stâncă, trece prin veacurile voievozilor și prin încercările comunităților, ajunge la bisericile ridicate și refăcute de înaintași și se prelungește până la Altarul sfințit în anul 2021.

Așa se poate înțelege taina dăinuirii satului românesc. Zidurile se pot șubrezi, cutremurele pot răni bisericile, iar vremea poate așterne urme adânci peste lucrurile făcute de mâna omului, însă, atât timp cât rămâne credința, Altarul se ridică din nou. O biserică poate fi reclădită, dar continuitatea ei adevărată se păstrează mai întâi în sufletele oamenilor.

Istoria bisericilor și a satelor de aici se alcătuiește asemenea unei țesături în care se întâlnesc credința, jertfa înaintașilor și osteneala celor de astăzi, voievozii și oamenii simpli, preoții și credincioșii. Peste toate rămâne o lumină a credinței, care leagă generațiile și face ca trecutul să nu fie doar amintire, ci îndemn pentru prezent și nădejde pentru cei care vor veni.

Ținutul Tătaru–Podgoria păstrează un specific filocalic și monahal aparte. Dealurile, văile și stâncile sale nu alcătuiesc doar un peisaj de o frumusețe liniștită, ci, sub tăcerea lor, se ascund urmele celor care s-au rugat, ale celor care s-au adăpostit în vremuri de primejdie și ale generațiilor care au păstrat credința ca pe cea mai de preț moștenire.

De la Valea Sărățica și tainicele „Chilii” până la culmile Tătarului, ale Cepturii și Istriței, se păstrează glasul rugăciunii. Pădurile au acoperit vechi cărări, ploile au șters urmele pașilor, iar numele multor nevoitori s-au pierdut în uitarea veacurilor. Și totuși, ceva a rămas: o chilie săpată în stâncă, o tradiție transmisă din bătrâni, o inscripție pe marginea unei Sfinte Mese, mormântul unui preot care a slujit și a ajutat oamenii, o biserică ridicată din nou.

Toate se adună într-o aceeași mărturie. Uneori, credinţa își alege drept sălaș o vale ascunsă, o culme de unde se văd depărtările, un sat retras ori o biserică mică. Acolo, departe de vuietul lumii, credința poate arde mai liniștit, dar nu mai puțin puternic, asemenea unei candele pe care vânturile istoriei nu au izbutit să o stingă.

Redescoperirea acestor locuri nu înseamnă doar recuperarea unei pagini de istorie locală, ci și întoarcerea către o lume în care omul știa să transforme stânca în chilie, singurătatea în rugăciune și tăcerea în întâlnire cu Dumnezeu. Iar bisericile de astăzi ale comunei Tătaru duc mai departe o astfel de lumină smerită.

De la aproape 700 de metri altitudine, privind peste dealuri până departe, noua biserică rămâne mai mult decât o construcție. Ea este semnul unei continuități, mărturia că Dumnezeu nu părăsește locurile în care mai există rugăciune și că, uneori, tocmai în așezările mici și îndepărtate, candela credinței arde, păstrând frumusețea satului românesc de odinioară.

Iar dacă am reuși să ascultăm cu adevărat tăcerea acestor dealuri, poate că am auzi, dincolo de foșnetul pădurilor și de glasul izvoarelor, ceva din rugăciunea sihaștrilor de odinioară. Poate că stânca de la „Chilii” ne-ar vorbi despre nopțile în care o singură candelă biruia întunericul, iar culmile ne-ar povesti despre voievozi, oșteni, pribegi și oameni ai satelor care au trecut pe aici cu nădejdile și încercările lor.

Dar, mai presus de toate, am înțelege că adevărata istorie a unui loc nu este alcătuită numai din ceea ce s-a scris despre el, ci și din ceea ce s-a înălțat ca rugăciune adusă lui Dumnezeu în acel loc.

Ne întâlnim, așadar, cu voievozii care au străbătut culmile în vremuri de primejdie, cu preotul care a zidit și a ajutat oamenii, cu acei credincioși care au văzut biserica rănită de cutremure și au ridicat-o din nou. Vieți  și  vremuri diferite, dar aceeași dorință de dăinuire sub privirea lui Dumnezeu.

La Tătaru, Podgoria, Ceptura și Istrița, istoria nu s-a încheiat. „Chiliile”, ascunse în smerenia stâncii și bisericile satelor, ridicate către cer, rămân cele două chipuri ale aceleiași mărturisiri: omul are nevoie de un spaţiu în care să-L caute pe Dumnezeu, iar locul în care Dumnezeu a fost căutat cu rugăciune nu mai este niciodată cu totul pustiu.

Acolo unde un sihastru a rostit numele lui Hristos, unde o candelă a luminat întunericul unei chilii, unde un preot a slujit și a ajutat oamenii, unde o comunitate a ridicat din nou biserica după ce zidurile cele vechi nu au mai putut dăinui, pământul însuși dobândește un dar, păstrat în piatră și în suflete, o lumină care vine din adâncul veacurilor și care, trecând prin încercări, cutremure și uitare, continuă să mărturisească.

O lumină smerită, asemenea unei candele într-o chilie de piatră, lumină statornică, asemenea Altarului ridicat din nou...