Vacanța în luna lui Gustar
Este Postul Adormirii Maicii Domnului. Plecăm la drum pe 7 august, spovediți, împărtășiți și învăluiți în liniștea pe care doar aceste Sfinte Taine ți-o pot dărui. Părintele duhovnic ne poartă în rugăciune. Suntem în brațele lui Dumnezeu și nu ne poate fi decât cald și bine. Este zi de sărbătoare românească. Sfânta Teodora de la Sihla ne aduce în inimă dor de munte, de natură, de sihăstrie, de Dumnezeu. Străbatem Transbucegiul, admirăm România frumoasă, urcăm spre Cheile Zănoagei, urmați de doi credincioși câini ciobănești, vizităm mănăstirea și peștera Ialomița, a cărei imagine sculptată în stâncă ne amintește de Mănăstirea Ostrog din Muntenegru. Peste tot întâlnim România minunată. În peșteră, cu puțin efort, întindem brațul și ne încărcăm sticlele cu cea mai curată apă, de la Izvorul de apă vie, numită „Apa sfântă a dacilor”. La întoarcere, lacul Bulboci ne-a încântat, la vreme de asfințit, cu frumusețea-i de poveste.
Mănăstirea Sinaia înconjurată de dalii multicolore se înalță ca o prescură dintre brazii seculari. Peleșul, cu furnicarul de turiști, ne așteaptă maiestuos, primitor, oferindu-ne imaginea opulenței, a sălilor de arme, a sălii de muzică și a altor încăperi minunate.
Pretutindeni, pe străzile din Sinaia te întâmpinau vulpi flămânde, veverițe zglobii, și se pare că nici Moș Martin nu s-a lăsat mult așteptat, în toiul nopții făcându-și simțită prezența pe străduța din fața Peleșului. Mămăițe insistente te îmbiau cu coșulețe încărcate cu fructe de pădure sau cu buchețele de flori nemuritoare, multicolore. Toate acestea sporeau farmecul locului, prin cromatică și unicitate.
La plecare, nu am putut să nu trecem puțin și pe la Mănăstirea Caraiman, să ne amintim de rugăciunea părintelui Gherontie Puiu - „Doamne, întoarce-i la bunătate și la rugăciune pe toți vrăjmașii mei! Amin!” - și să admirăm Crucea care, asemenea unui cârlig, ține parcă agățat muntele și întreg pământul de cer.
Dumnezeu ne-a dăruit și cu acest prilej ochi sufletești să înțelegem minunile care poate că ar fi trecut neobservate dacă am fi fost ancorați prea mult în realitate și conectați prea puțin la cer: o groapă evitată în ultimul moment, chiar în fața unei fântâni tapetate cu imagini ale părintelui Arsenie Boca; un impact fatal, evitat în ultimul moment, când un mastodont condus de un șofer imprudent a trecut într-o curbă pe banda noastră, iar Dumnezeu ne-a oferit loc de refugiu, pentru ca bolidul să treacă la cinci centimetri de noi, fără să ne atingă măcar, căci între noi și el s-a interpus aripa de înger trimisă de Dumnezeu să ne protejeze; o pietricică infimă zburând din curtea unui cositor de iarbă a secționat degețelul firav al puiului celui mic, care s-a trezit sângerând, speriat, dar preamărindu-L pe Dumnezeu cel milostiv și proniator, Care a făcut ca pietricica să-i atingă degețelul ce i s-a vindecat instantaneu, printr-un sărut matern, și nu globul ocular ce i-ar fi adus, poate, pierderea vederii... Minunat ești, Doamne, și orb să fie cineva să nu vadă dragostea, mila și grija ce o porți făpturii create de Tine: „Micșoratu-l-ai pe om cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmul 8, 5).
Ne-am dorit, în mod special, ca marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului să ne adune laolaltă la hramul bisericuței din sat. Astfel, bucuria de a mai petrece o săptămână alături de bunici a fost primită cu drag și de cei mari, și de cei mici. Prohodul Maicii Domnului din seara Vecerniei și Sfânta Liturghie din ziua Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au fost prilejuri de bucurie duhovnicească pentru tot satul. Săraci și bogați, mândri sau umili, toți am fost egali în fața lui Dumnezeu. Bucuria părintelui de a ne vedea strânși laolaltă în comuniunea iubirii a fost fără margini. Am revenit de la biserică și ne-am mai bucurat câteva zile de căsuța și de ograda bunicilor. Într-o lună, totul s-a schimbat. Grădina e plină de poame coapte: prune, pere, mere. Verdele crud al perelor și al merelor a devenit aur sub povara razelor. Strugurii, vineți sau aurii, stau agățați pe funii groase, gutuile galben-maronii par mingi pufoase de tenis. Zorelele își deschid cupele mov sub sărutarea dimineții, cucul își cântă singurătatea, berzele stâlpnice clămpănesc din ciocuri și plutesc deasupra bălții, ca-ntr-un cortegiu, alături de puii care au crescut sub aripa ocrotitoare a mamei și pe care-i învață acum zborul spre ţările calde. „Ele vor pleca primele, că sunt mai greoaie - îi spune bunicul nepoțelului -, apoi vor pleca rațele sălbatice, și la urmă, rândunelele, că sunt mai sprintene.” Urmăream acest ritual la sfârșit de vară, seara, pe răcoare. Copil fiind, mă cuprindea nostalgia. Adult fiind, mă încearcă același sentiment, dar mult mai profund. Și în copilăria mea, și acum, alături de copii și de părinți, același sentiment, aceeași lacrimă de dor...
Rândunelele au scos al doilea rând de puișori, supravegheați de bunicuța atât de protectoare. Covorul blănițelor de pisoi s-a mai mărit, căci șapte pufuleți mititei își cer acum dreptul la hrană și la joacă, iar buna îi hrănește regește, tocmai pentru „a nu trage cu ochiul” la cuibul rândunelelor. Și nu numai bunicuța este protectoare cu micile călătoare cu cozi de furculiță, ci și bunul, căci are grijă să nu închidă niciodată, seara, cotețul păsărilor până ce nu intră toată familia găzduită sezonier: rândunica, rândunelul și puișorii lor zglobii. Simțindu-se îngrijiți cu dragoste, ei vin mereu în același loc. Primăvara, bunica îi așteaptă cu emoție, iar când îi vede venind, o apucă plânsul și exclamă cu uimire: „Cum a pus Dumnezeu în căpșorul ăla mic al lor, cât buricul degetului, un creieraș mai mic decât o unghie și cum știu dragele de ele să zboare atâta drum și să se întoarcă la locșorul lor!” Grijuliu, bunicul le montează primăvara un bec deasupra cuibului, pentru a le încălzi când vin înfrigurate de pe drum.
Bunicii, slavă Domnului, au mai prins încă o vară împreună, așa, cu dureri, cu neputințe, cu povara crucii încovoindu-le umerii... Luptă pentru mântuire și pentru un colțișor de rai prin jertfe numai de ei știute. Pereții tapetați de icoane țin căsuța veche în picioare să nu se dărâme. Văzând cum se îngroapă zilnic în lut, întrezărind falii prin care respiră strămoșii, un gând îmi pătrunde în suflet: oricâte furtuni vor potopi căsuța aceasta, peretele din chirpici și din paiantă care ține pe el icoanele va rămâne mereu drept. Doamne, ne vei mai îngădui, Tu, oare, încă o vară împreună? Mereu cer asta de la Dumnezeu, iar El, în atotmilostivirea Sa, toarnă în cupa inimii mele dar după dar, vară după vară.
A doua jumătate a lui Gustar este timp dedicat exclusiv bucuriilor inimii. Se apropie școala și sufletul trebuie să fie încărcat cu sfințenie pentru a primi toate câte-i vin de pe unde nu se-așteaptă. Și cine-ți poate umple mai bogat sufletul de Dumnezeu decât Bucovina cea plină de mănăstiri? Voronețul, Humorul, Moldovița, Sucevița, Putna, Sihăstria Putnei, Chilia Sfântului Daniil Sihastrul și Cămârzani au fost comorile care ne-au adus liniște și bucurie, cât să ne-ajungă pentru un an. Monumente istorice sau locuri nou-zidite spre slava lui Dumnezeu, toate aceste perle ale Moldovei ne-au primit cu porțile deschise. Scena Judecății de Apoi, explicată cu atâta răbdare, dragoste și acribie de Maica Daniela de la Voroneț, mormântul Sfântului Daniil Sihastrul din incinta Bisericii, turnul și Mănăstirea Humor, Scara virtuților de la Sucevița, descrisă cu elocvență de filolog de măicuța Ecaterina, mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, moaştele Sfântului Iacob Putneanul şi ale Sfinților Cuvioși Sila, Natan, Paisie şi Arsenie de la Putna, imaginea blândului şi smeritului părinte Proclu Nicău, zăvorâtul, de la Sihăstria Putnei, peştera în care s-a nevoit Sfântul Daniil Sihastrul, puzderia de flori multicolore de la Moldoviţa, blândeţea sfinţilor zugrăviţi pe zidurile Mănăstirii Cămârzani, ale cărei măicuţe-furnicuţe ne-au întâmpinat cu atâta ospitalitate, toate acestea şi multe altele ne-au încărcat sufletele cu bucurie, cu pace și cu lumină.
Trecând prin Bucovina, să nu uitaţi să faceţi o plimbare de trei ore dus-întors cu Mocăniţa-Huţulca, trenuleţul cu aburi care vă va deschide o perspectivă asupra darurilor minunate, de frumuseţe şi de bogăţie pe care Dumnezeu le-a revărsat cu prisosinţă asupra bucovinenilor buni, calzi, curaţi şi ospitalieri, iar la întoarcere, poposiţi şi la Muzeul Ouălor „Lucia Condrea”, unde veţi rămâne impresionaţi de frumuseţea, migala, fineţea, sensibilitatea şi originalitatea unui artist contemporan, care a lăsat posterităţii munca sa de 30 de ani. Ghidul, un domn profesor de muzică, vă va primi cu multă căldură şi ospitalitate explicându-vă, răbdător și cu bucurie, tainele tuturor minunăţiilor.
Avem o țară minunată și nu ne ajunge o viață să o descoperim. Să nu credeți că în drumul nostru nu am întâlnit și lucruri mai puțin plăcute, dar ele nu țineau de creația lui Dumnezeu, ci de cununa creației divine: omul. Dumnezeu ne-a dăruit un colț de rai, pe care noi, oamenii, avem datoria de a-l sfinți prin muncă și bun gust, de a-l respecta, de a-l iubi, nu de a-l umili, nu de a-l macula, nu de a-l părăsi!