Vasile, preotul mărturisitor din Ancira
Epoca de aur a patristicii creştine a adus în prim-plan o serie de nume cu rezonanţă hagiografică, inconfundabile din punct de vedere istoric. Sunt lămuriri şi perspective pe care Biserica le explică teologic, evidenţiind în principal moştenirea scrisă, faptele mărturisitoare şi împlinirile muceniceşti. Astfel, astăzi, îl sărbătorim pe Sfântul Vasile, preot mucenic din Ancira (Ankara de astăzi), ce nu trebuie confundat cu Vasile, episcop semiarian, care nu a rămas în dreapta credinţă. Acesta constituie unul dintre numeroasele exemple hagiografice omonime prezente în istoria Bisericii primare. Şi într-un caz, şi în celălalt, este necesar de lămurit acurateţea datelor istorice şi a rolului pe care l-a avut fiecare în contextul dat al primelor veacuri creştine.
Statornic apologet
Sfântul Mucenic Vasile a vieţuit în vremea împăratului Iulian Apostatul, guvernator al Ancirei fiind Saturnin. Slujea ca preot în biserica din cetate, aflându-se sub ascultarea Episcopului Marcel. Avea o lucrare sfântă în rândul credincioşilor săi, ostenindu-se neîncetat să-i înveţe să se păzească de cumplitele ispite ale ereziilor şi rătăcirilor idoleşti. În acele vremuri tulburi, în care împăratul Iulian Apostatul încerca sub orice formă să reînvie tradiţia idolatră păgână, vrednicul slujitor al Bisericii lui Hristos stătea drept, mărturisind şi învăţând Adevărul: „Vă arăt tuturor calea spre mântuire, întru Hristos Dumnezeu, iar rătăcirea celor necuraţi o vădesc şi o mustru. Dacă oarecare, lăsând pe veşnicul şi adevăratul Dumnezeu, au alergat la idolii cei orbi, surzi şi muţi, aceia vor moşteni văpaia focului nestins care iese din zeii lor. Drept aceea, noi toţi, cei ce-L iubim pe Hristos şi ca pe un povăţuitor al credinţei noastre Îl cinstim cu osârdie şi voim ca nerăpită să-I păzim comoara în curatele vistierii ale sufletului, să călcăm cu picioarele înşelăciunile diavoleşti şi dănţuirile praznicelor idoleşti, apoi să fugim de urâţii împiedicători, întărindu-ne cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, dătătorul veşnicei răsplătiri” (Vieţile sfinţilor pe luna martie, p. 164).
Pe vremea Patriarhului Eudoxie al Constantinopolului, care a convocat un sinod arian în cetate, Sfântul Vasile a fost suspendat de la slujire pentru mărturisirea pe care o făcea în Ancira. Cuvântul lui i-a întors pe mulţi la adevărata credinţă, salvându-i de la pierderea duhovnicească. Ajungând în scaunul împărătesc Iulian Apostatul, sfântul s-a întărit şi mai mult în mărturisirea sa. Sinaxarele ne spun că apologia lui era atât de fierbinte, încât cucernicul preot înconjura cetatea, învăţându-i pe creştini „să stea bine, să stea cu frică!” înaintea tuturor încercărilor idoleşti. Mărturisirea făcută a fost o adevărată piatră de poticnire pentru necredincioşi, care, în frunte cu guvernatorul Saturnin, l-au acuzat de „tulburare” şi l-au trimis la cazne. Despre apologia sa a auzit chiar împăratul Iulian, care a trimis mai mulţi episcopi şi preoţi apostaţi să-l ispitească. Faţă în faţă cu ei, sfântul a zis către un oarecare Pigasie, care i se adresase înainte prin cuvintele „bucură-te, Vasile!”: „Nu-ţi este ţie bucurie, cel fără de bucurie şi călcător de adevăr! Nu-ţi este ţie mântuire, care altădată învăţător din izvorul lui Hristos ai băut, iar acum te saturi de noroiul cel urât, înghiţind jertfele idoleşti; altădată ai fost părtaş dumnezeieştilor Taine, iar acum diavoleştilor mese eşti întâi şezător; altădată învăţător al adevărului şi acum povăţuitor al pierzării. Altădată cu sfinţii săvârşeai prăznuirile, iar acum cu slugile satanei dănţuieşti; altădată erai povăţuitor spre lumină celor rătăciţi întru întuneric, iar acum singur cu totul eşti cuprins de negură. Cum de ţi-ai pierdut nădejdea ta şi te-ai lipsit de sufleteasca vistierie? Ce vei face când va cerceta Domnul despre tine?” (Vieţile sfinţilor pe luna martie, p. 165).
Rugăciune de mulţumire înaintea martiriului
Martiriul Sfântului Vasile este încununat prin confruntarea directă cu Iulian Apostatul, care s-a oprit în cetate în drumul său spre graniţele de răsărit ale imperiului. După poruncă, ighemonii l-au adus pe mucenic înaintea Apostatului. În acele clipe, faţa lui era luminoasă şi în inimă ardea harul lui Dumnezeu. La ispitirile împăratului, sfântul i-a adus aminte despre nesăbuinţa apostaziei sale, mustrându-l prin cuvintele: „Nu-ţi aduci aminte de răsplătirile lui Hristos cele pregătite robilor Lui? Nu te-ai ruşinat de altarul prin care ai scăpat de ucigătoarea moarte, când erai prunc de opt ani şi, fiind spre ucidere căutat, te-ai ascuns în sfinţitul lăcaş; nici n-ai păzit legea pe care cu gura ta, când erai în rânduiala bisericească, adeseori ai propovăduit-o” (Vieţile sfinţilor pe luna martie, p. 167).
Ultimele clipe ale urcuşului mucenicesc au fost încununate de slăvitul preot printr-o profundă rugăciune de mulţumire către Mântuitorul Hristos: „Lumina mea, Hristoase, nădejdea mea, Iisuse, limanul cel lin al celor învăluiţi, mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul părinţilor mei, că ai scos sufletul meu din iadul cel mai de jos şi ai păzit în mine numele Tău Cel slăvit ca, în lănţuire sfârşindu-mi alergarea, să fiu părtaş odihnei celei veşnice pentru făgăduinţele făcute părinţilor mei de Tine, Arhiereul cel Mare, Iisuse Hristoase, Domnul nostru!” (Vieţile sfinţilor pe luna martie, p. 168). La scurt timp după ce împăratul Iulian a fost ucis pe câmpul de luptă, creştinii din Ancira au dezgropat trupul păstorului lor, cinstindu-l după cuviinţă şi rânduindu-i ca zi de prăznuire 22 martie.