Vasile Voiculescu - martir și mărturisitor al Rugului Aprins

Independent de prezența lor la întâlnirile Rugului Aprins, câțiva dintre participanți erau deja importanți poeți, recunoscuți de breasla literară: Vasile Voiculescu, Paul Sterian și Sandu Tudor. Dintre ceilalți confrați ai întâlnirilor pornite la Mănăstirea Antim, au mai scris poezie: scriitorul Ion Marin Sadoveanu, compozitorul Paul Constantinescu, profesorul Alexandru Mironescu, profesorul Ștefan Todirașcu, pr. Felix Dubneac ș.a.

„Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuță­rea­lă și nici o batjocură, ci o reală și sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva; de ce numaidecât să botezăm mieii priori din curte? Sub un nuc imens aveam biserica, și altarul după niște perdele. Clopotele ne erau crengile. Însăși mama consimțea să vie uneori la slujba mea și să mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Și mureau foarte mulți... Credeți că a pierit vreunul necreș­tinește, fără slujba înmormântării și neîngropat?”, avea să-și amintească Vasile Voiculescu în câteva pagini autobiografice. Începe să citească încă de la cinci ani, iar una dintre primele lecturi care l-au marcat a fost din Viețile Sfinților. Ulterior, Biblia a devenit cartea sa de căpătâi: „Sfinții mei favoriți, afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinții mei au fost Avram și Iacob; am dormit cu ei cu capul pe piatră și am așteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului, ca Samuel. Am luptat împotriva filistenilor ca Samson, am cântat cu David păzind oi și am plâns cu profeții”. Natural, tânărul Vasile și-a dorit încă din copilărie să devină preot.

Vasile Voiculescu s-a născut în noaptea de 24/25 octombrie 1884, dar a fost înregistrat în acte abia la 27 noiembrie 1884, cu numele Vasile Costache Voicu. Prietenii îl numeau simplu, Doctorul, iar pseudonimul cu care a semnat întreaga viață, V. Voiculescu, a fost înregistrat și în actele sale de identitate. Locul nașterii este localitatea Pârscov (Buzău), într-o casă de țărani a căror familie număra șapte copii. Tatăl lui Vasile Voiculescu a fost oier și negustor.

Conștient de vocația sa literară, V. Voiculescu începe Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea București, dar în urma presiunilor familiei renunță după un an și urmează Medicina. Natura sa simplă, țărănească, și vocația sa mistică îl determină să respingă disecțiile la care era obligat să ia parte în facultate. Întreaga viață a fost apropiat de medicina naturistă, chiar dacă specializarea sa era medicina internă, igiena și epidemiologia. Vasile Voiculescu este autorul unei cărți cu remedii naturiste, uitată astăzi, intitulată Toate leacurile la îndemână (Editura Fundației Regele Mihai I, București, 1945).

Termină Medicina în anul 1910 și tot atunci se căsătorește cu Marioara Mitescu, și ea studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. V. Voiculescu va cutreiera ca medic prin mai multe sate din Ilfov. Ulterior, fiind foarte apreciat, este chemat în mediile aristocrate și ajunge să-i trateze chiar pe membrii Casei Regale. Fiindcă participase ca doctor la campania militară din Bulgaria (1913), a fost decorat cu medalia „Avântul țării”. Mai târziu, fiind șef al spitalului de răniți din Bârlad, transformat în spital de contagioși, dă dovadă de un devotament și spirit de sacrificiu ieșite din comun în timpul Primului Război Mondial: fiind el însuși bolnav de tifos exantematic, de febră tifoidă și de icter, alege să continue munca, alături de bolnavi, refuzând concediul - fapte pentru care a fost decorat cu „Steaua României”.

Căutarea spirituală a impregnat întreaga viață a doctorului Vasile Voiculescu, care considera că „medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună” - conform prietenului său, doctorul Constantin Daniel. Devenit foarte cunoscut, grație succeselor profesionale, dar și mediatizării - ținea deja conferințe la Radio pe teme medicale -, a ales să fie aproape de oamenii cei mai simpli, fără a le lua bani, ceea ce se petrecea și după ieșirea la pensie, când o ducea foarte greu financiar. Sunt motivele pentru care a fost numit „doctorul fără de arginți”.

După ce a debutat cu poezie în revista Convorbiri literare (1912), V. Voiculescu scrie numeroase povestiri și nuvele de inspirație folclorică - dată fiind ascendența sa țărănească. Va publica poezie și proză în principalele reviste culturale ale țării. În anul 1928 a primit premiul Societății Scriitorilor Români pentru volumul Poeme cu îngeri, iar în anul 1941 primește Premiul Național pentru Poezie. O evidență, numai un om care este dedicat lui Hristos cu întreaga sa ființă putea să scrie câteva dintre cele mai frumoase și valoroase poezii mistice ale literaturii române.

De altfel, după moartea timpurie a soției (1946), Vasile Voiculescu a intenționat să intre în monahism, dar a renunțat în urma presiunilor familiei. Deținem mărturii că acest gând l-a frământat până în ultimul an de viață dinainte de a fi închis (1958). Apropiat de Alexandru Mironescu, de părintele Daniil Sandu Tudor, de părintele Andrei Scrima, Vasile Voiculescu a participat discret, dar constant la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Ulterior, când aceste întâlniri au fost oprite de autoritățile comuniste, se va reîntâlni cu prietenii săi de suflet în locuințele acestora și chiar în propria sa casă.

Din păcate, Vasile Voiculescu a fost arestat în noaptea de 4/5 august 1958, în lotul Rugului Aprins, la 74 de ani. Suportă foarte greu ancheta, semnează, în urma presiunilor și bătăilor, acte în care „recunoaște” că ar fi fost legionar, acuză inventată de poliția politică, că ar fi avut activități împotriva noii orânduiri sociale - ceea ce era o imensă minciună, întrucât această uriașă personalitate a culturii și a Bisericii noastre nu greșise cu nimic, nici măcar din această perspectivă deformată a realității. Este eliberat în ziua de 2 mai 1962, fiind grav bolnav de tuberculoză lombară. Va mai trăi până în 26 aprilie 1963, trecând prin imense suferințe.

Reiau aici această evocare, ca necesar preambul, pentru a o continua într-un articol proxim, cu date inedite sau foarte puțin cunoscute despre acest martir și mărturisitor al Bisericii.

Spre pildă, iată o prețioasă mărturie datorată lui Alexandru Mironescu, din care reies rafinamentul și profunzimea căutării duhov­nicești pe care le avea Vasile Voiculescu („Jurnal. Admirabila Tăcere”, vol. I, Ed. Eikon, p. 237): „(20.III.1968) Miercuri. În vremea Postului Mare, Miercurea și Vinerea, dimineața, se oficiază una dintre cele mai tainice slujbe ale Bisericii, așa-numita Liturghie îna­inte-sfințită, cu citiri din Psalmi și din Cartea Facerii. Liturghie cu semnificative tăceri, cu îngenunchieri meditative încărcate de taina misterului covârșitor. De Liturghia aceasta - e cazul să spun - foarte, foarte mulți creștini intelectuali habar nu au. Doctorul Voiculescu o avea mult la inimă, această inițiatică și concentrată Liturghie, și ani de zile am participat împreună la ea. El m-a dus la câteva biserici unde erau preoți bătrâni care o slujeau cu detalii de ritual care îl emoționau cu deosebire, căci el avea probleme speciale în legătură cu această Liturghie suprasaturată de mister. De atunci mă însoțește un soiu de prezență a lui în afecțiune și aducere-aminte”.