Viața de rugăciune a dreptului Avraam (II)
Atunci când ne rugăm, nu doar cuvintele, ci și postura trupului și gesturile pe care le facem devin importante. Și prin acestea comunicăm cu Dumnezeu și o putem face într-un mod frumos, evlavios sau, din contră, într-o formă inadecvată. Iar în ceea ce privește cuvintele rostite, este clar că și tonul și formele lor trebuie să fie și ele încărcate de o simțire duhovnicească, fapt care reiese și din viața dreptului Avraam.
Nu ni se vorbește despre postura trupului la rugăciune în primele capitole ale cărții Facerea. Poate pentru că era de la sine înțeles că oamenii își făceau rugăciunile stând în picioare sau poate pentru că încă nu era necesar să ni se reveleze alte amănunte. Precum știm deja, în Scriptură nimic nu este rostit sau scris la întâmplare. Iar aceste gesturi evlavioase, de mare folos rugăciunii ca metaniile mari și închinăciunile (numite și metanii mici) - folosite uneori și ca forme de salut sau de exprimare a respectului în Orient - le regăsim pentru prima dată descrise în pasajele privitoare la dreptul Avraam. Prima metanie consemnată din punct de vedere istoric în Scriptură însoțește o rugăciune tăcută de mulțumire: „Iar când era Avram de nouăzeci și nouă de ani, i S-a arătat Domnul și i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea și fii fără prihană; și voi încheia legământ cu tine și te voi înmulți foarte, foarte tare». Atunci a căzut Avram cu fața la pământ (s.n.)” (Facerea 17, 1-3). Avraam cade uimit și recunoscător înaintea lui Dumnezeu, plecându-se cu tot trupul la pământ și atingând fața sa de țărână. Gestul este foarte similar metaniilor mari care însoțesc atât viața de rugăciune a creștinilor din lume, cât și, mai ales, cea a monahilor din mănăstiri. Avraam își exprima astfel recunoștința față de făgăduința dumnezeiască. Dar metaniile mai au și sensul de pocăință, pe care îl vom observa manifestat cu alte ocazii în Sfânta Scriptură.
De asemenea, tot la dreptul Avraam regăsim și primele închinăciuni sau metanii mici, exprimând de data aceasta nu doar rugăciunea, ci și salutul: „Apoi Domnul S-a arătat iarăși lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când ședea el în ușa cortului său. Atunci ridicându-și ochii săi, a privit și iată trei Oameni stăteau înaintea lui; și cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ (s.n.)” (Facerea 18, 1-2). Aici gestul este însoțit de o teamă sfântă și constituie o înaltă formă de respect și evlavie. Pentru că atât metaniile mari, cât și cele mici reprezintă o formă de evlavie care însoțește rugăciunea duhovnicească. Metaniile nu sunt o formă de efort fizic, nu le împlinim pentru a slăbi sau a respecta un program pentru a ne îmbunătăți sănătatea corporală. Ele constituie o rugăciune a trupului nostru, o asceză menită să ne ajute să ne concentrăm mai mult atenția asupra celor sfinte. Iar aici, Sfântul Isaac Sirul ne oferă câteva sfaturi relevante: „Pentru ca gândurile să fie în pace este nevoie să avem mare grijă chiar și de cele din afară ale noastre. Fiindcă rânduiala din afară poate îndrepta în orice direcție gândul inimii și ea este învățătoarea pentru cel care în sinea lui se întoarce spre lucruri rele chiar și atunci când lucrurile lumești sunt departe. Și tot așa unificarea trupului este deosebit de folositoare pentru o gândire mai bună. Într-adevăr, atât negrija, cât și un trup lipsit de rânduială pot duce la o mare tulburare a gândirii” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, 2, 1, partea a III-a, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2005, p. 39).
Rugăciunea de mijlocire
Dreptul Avraam nu este doar cel dintâi om care își însoțește rugăciunea de frumoasele gesturi evlavioase ale metaniilor mari și mici, ci și primul dintre muritori care îndrăznește să rostească o rugăciune de mijlocire. După primirea descoperirii minunate a Sfintei Treimi la stejarul din Mamvri, Avraam află cu durere că orașele Sodoma și Gomora vor fi distruse din pricina păcatelor locuitorilor lor. Și atunci, începe să se roage lui Dumnezeu să-i fie descoperit dacă pentru un anumit număr de oameni drepți prezenți acolo, locurile respective pot fi cruțate de la distrugere. „Și apropiindu-se Avraam, a zis: «Pierde-vei, oare, pe cel drept ca și pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit? Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepți: pierde-i-vei, oare, și nu vei cruța tot locul acela pentru cei cincizeci de drepți, de se vor afla în cetate?» (Facerea 18, 23-24). Dumnezeu îi răspunde că nu o va face. Avraam îndrăznește în continuare să întrebe și scade numărul la patruzeci și cinci de drepți. Din nou i se răspunde că, de vor fi patruzeci și cinci de drepți, cetățile vor fi cruțate. Avraam continuă dialogul scăzând pe rând numărul drepților la patruzeci, treizeci, douăzeci, apoi, în cele din urmă, la zece. Și de fiecare dată primește răspunsul că Sodoma și Gomora nu vor fi distruse de se va găsi în ele acel număr de drepți. Dar adevărul este că, în afara dreptului Lot, nepot al lui Avraam, în cetățile respective nu mai sălășluiau alți drepți...
Ceea ce este remarcabil la dreptul Avraam nu este doar faptul că acesta mijlocește din tot sufletul pentru oameni decăzuți moral, ci și insistența smerită cu care o face. El nu-și poate închipui că Dumnezeul iubitor căruia se roagă ar putea comite o nedreptate și vrea din tot sufletul să înțeleagă care este adevărul și rostul pentru care se vor petrece astfel lucrurile. „Și răspunzând Avraam, a zis: «Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere și cenușă!» (Facerea 18, 27). Avraam păstrează în tonul său, în cuvintele sale, în gesturile sale smerite toată evlavia și cuviința necesare dialogului cu Dumnezeu. Nicăieri nu se manifestă într-un mod mândru, nelalocul lui, nici nu vorbește cu revoltă și lipsă de respect. Pentru că omul duhovnicesc nu-L chestionează niciodată pe Dumnezeu, el doar vrea să înțeleagă adevărul și să mijlocească pentru toți cei care încă nu L-au cunoscut pe Creatorul lor. Și frumos cu adevărat este înțelesul cuvântului spus de Sf. Marcu Ascetul privitor la dreptul Avraam: „Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaște toate înainte de nașterea lor îl cunoștea și pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credință desăvârșită” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte, 203, Filocalia, 1, trad. de pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 253).
Iar dreptul Avraam, primind acest prilej de a-și întări credința, și-a desăvârșit în mod cu adevărat deosebit și rugăciunea, împodobind-o cu gesturi evlavioase precum metaniile, înfrumusețând-o cu darul spiritual al smereniei și adăugându-i delicat iubirea de aproapele prin mijlocire curată.