Viața în vreme de pandemie

Un virus a lovit planeta Pământ. Viruși au mai fost, epidemii au mai fost, chiar și pandemii. Ceea ce se întâmplă acum este însă fără precedent în ultima sută de ani prin viteza și aria de răspândire. 193 de țări de pe toate continentele în afară de Antarctica, aproape 400.000 de cazuri (testate – numărul real e necunoscut), 16.000 de morți, 12.000 de cazuri critice – și cifrele cresc în fiecare oră. Am încercat să facem un tur de orizont, discutând – de la distanță, firește – cu români care se află ori s-au aflat în ­diferite state afectate.

Doctorița Irene Bru­mărescu este în Italia de 30 de ani. Absolventă de Medicină, specializată în Reanimare și Terapia durerii la Spitalul de Urgență din Palermo, unul dintre cele mai mari din Italia meridională. Au redus activitățile programate, dar continuă să lucreze cu orice fel de urgență. Medicii dedicați epidemiei de COVID-19 nu pot lucra mai mult de 6 ore, pentru că sunt nevoiți să îmbrace costume incomode. 

Italia e în atenția întregii lumi, sute de morți zilnic, mii de cazuri noi... Când am vorbit cu doctorița româncă aflată în prima linie a luptei, la spitalul ei erau 7 pacienți intubați și unul în ventilație non-invazivă (NIV). „Spre deosebire de Lombardia, care s-a trezit cu o situație dramatică fără nici un preaviz, noi, în Sicilia, am avut timp să ne pregătim cât de cât, să modificăm structurile spitalelor și să ne organizăm, inclusiv pentru o eventuală situație mult mai gravă decât cea actuală. Încercăm să nu ajungem la nivelul Lombardiei.” 

Concluzii privind originea virusului și situația din peninsulă? „Nu prea le-am tras, pentru că nu am avut timp. Acum, important este să ieșim din această situație și să salvăm cât mai multe vieți”, spune Irene Brumărescu, amintind totuși că Milano este inima comercială și turistică a Italiei, cu un mare aflux de oameni, deci a fost foarte expus. 

Perspective? „Măsurile drastice de izolare a populației sperăm să ne ajute, încetinind răspândirea. Oamenii nu pot să iasă din casă decât pentru cumpărături la magazinele alimentare sau farmacie, în rest s-a închis totul. Orice ieșire din casă trebuie justificată în scris, pe o foaie prezentată organelor de poliție la control. Poți ieși cu câinele numai pe o rază de 200-300 m față de casă. Sunt măsuri de-a dreptul catastrofice pentru un popor obișnuit să trăiască în democrație, în libertate. Italia se află acum într-o situație de teroare.”

De ce virusul se manifestă atât de agresiv aici? „Un răspuns posibil este că a suferit o mutație genetică, numită variație de fenotip, care l-ar fi transformat într-unul cu un indice de mortalitate mult mai mare. Pe de altă parte, Italia este o țară în care relațiile sociale și interpersonale sunt foarte puternice, italienii socializează foarte mult, au o viață foarte activă, care se desfășoară mult în afara casei, ajutați și de clima bună a țării. Și aceasta poate fi o explicație a răspândirii atât de rapide a virusului.”

Sandu Litman e medic specialist în dezvoltarea abilităților mentale la o clinică privată din Tel Aviv. „Până acum avem aproape 1.500 de bolnavi, la o populație de 8 milioane. Lucrul principal pe care autoritățile l-au aplicat este izolarea și mărirea distanței interpersonale. Populația a fost instruită să păstreze cel puțin 2 m între persoane și să aibă multă grijă cu igiena. După ce a crescut numărul de bolnavi, a fost diminuat traficul aerian până aproape de zero, au fost închise grădinițele, școlile, universitățile, hotelurile, teatrele, cinematografele.”

Acum toată lumea stă în casă, pe baza unei ordonanțe de urgență. Supermarketurile, benzinăriile, furnizorii de utilități, poliția, spitalele, farmaciile etc. funcționează normal, cu condiția să nu fie mai mult de 10 persoane înăuntru și să păstreze distanța. 

Guvernul face efortul să mențină o activitate economică de măcar 30%, pentru ca economia să-și poată reveni ulterior cât mai ușor. Guvernul este ajutat și de câțiva savanți care dețin Premiul Nobel. Deocamdată, sistemul medical public face față situației, deși nu ușor. Are nevoie de mai mult echipament, în special de protecție pentru personalul medical și aparate de respirat. 

Se fac cam 3.000 de analize pe zi și se va ajunge probabil la 10.000. Au fost pregătite și spitale de rezervă în hoteluri sau alte clădiri, dacă vor fi mulți bolnavi. „Medicii și asistenții sunt extrem de obosiți, însă din păcate nu există o rezervă rezonabilă de cadre medicale care îi pot înlocui. Studenții de la medicină și medici pensionari au fost și ei chemați să ajute. E greu, dar toți fac un efort extrem ca să nu ajungem în situația italienilor.”

Toate institutele de cercetări lucrează zi și noapte, încercând să găsească cât mai rapid un vaccin și/sau alte medicamente relevante, în cooperare cu instituții din alte țări.

„Majoritatea populației este disciplinată, dar nu toți. Au fost cazuri în care oamenii au mers la plajă, în parcuri, la picnicuri. Poliția le-a atras atenția, dar a dat puține amenzi. Probabil că în viitor o să fie mai dură cu cei care nu o să respecte ordo­nanțele. Mulți însă se tem că acestea nu vor fi anulate după ce va trece epidemia și democrația va fi diminuată. Să sperăm că regimul nu va îndrăzni așa ceva. Toate bune și multă sănătate tuturor. Aveți grijă de voi, că e o problemă serioasă!”

Ana Hampu este studentă în Anglia, la Psihologie, la Universitatea din Exeter. „Am început să primim mesaje despre virus cu mai bine de o lună înainte de închiderea campusului: că se monitorizează situația, că riscul în Marea Britanie este minim. Nu s-a creat panică, atmosfera din campus fiind una foarte naivă. Duminică, 15 martie, am aflat de primul student infectat și de 4 alte cazuri în oraș. De atunci am început să ne îngrijorăm. Luni s-au suspendat cursurile, marți s-a închis facultatea aproape cu totul, iar guvernul britanic a renunțat la ideea de imu­nitate de turmă. Cu o săptămână înainte vorbeam cu mama să rămân în Anglia, că ei au spitale mai bune și voi fi mai în siguranță acolo, dar în foarte scurt timp mi-am dat seama că totul e o iluzie. Am avut încredere oarbă în guvernul englez, că știu ei ce fac, și a fost un șoc să realizez că în realitate nu este așa. Așa că am decis să vin acasă. Din autobuz, în drum spre aeroport, vedeam cafenelele și barurile pline, lume la plimbare... Surprinzător, tinerii au înțeles cel mai bine să stea în casă, afară erau mai mult vârstnici. Îmi este foarte frică pentru ei, mi-aș dori să pot să-i trimit pe toți acasă, să înțeleagă că noi, cei tineri, am sta cu mult mai liniștiți dacă i-am ști în casă. Când am ajuns în aeroport, era gol. În avion, însoțitorii de zbor verificau iar și iar dacă nu ne-am schimbat locurile și ne rugau să le arătăm biletul. Numai la aterizare se vedea că, da, nu era un zbor ca toate celelalte: am fost întâmpinați de un domn cu mască și costum de protecție, care ne-a cerut să completăm o hârtie: de unde venim, unde mergem, cu ce mașină ajungem acolo, dacă avem febră, dacă tușim sau avem dificultăți de respirație. În urma noastră se dezinfecta sala, în așteptarea următorului avion. Înainte de a ieși, ni s-a luat temperatura: îți vedeai poza pe un ecran mare și temperatura lângă. Am venit acasă cu un șofer tânăr și foarte precaut, mi-a spus că dezinfectează mașina după fiecare pasager.

Acasă, mama îmi făcea cu mâna de la geamul balconului: am fost de acord să petrec cele 2 săptămâni obligatorii de carantină în camera mea, fără să intrăm în contact. Acum vorbesc cu colegii din Anglia, cu prietenii români rămași prin alte țări, unii fără a fi avut de ales. Mă uit la seriale, o sun pe mama în camera cealaltă. Mă uit la știri inter­na­ționale, mi-e frică să văd ce este în România. Vă rog, stați în casă, ieșiți numai dacă aveți nevoie de ceva esențial. Dacă sunteți în mod special vulnerabil, rugați o rudă mai tânără să vă ajute cu cumpărăturile. Știu că v-ați dori familia aproape, dar în momentul ăsta cel mai bine, și pentru voi, și pentru ei, este să stați separat o perioadă.”

Viorel Oprea s-a stabilit în Anglia în iulie 2016, după 10 ani în România ca profesor de filosofie. Acolo a lucrat o vreme în sistemul de sănătate, apoi a intrat în învățământ ca profesor suplinitor: „E un un job foarte plăcut, pentru că trebuie să mergi în diferite școli și nu te plictisești niciodată!” „Acum, atmosfera de acolo este din ce în ce mai critică, după ce la început englezii au aplicat sistemul «business as usual». Au mizat pe așa-numita imu­nizare de turmă, măsură care urma să fie precedată de izolarea bolnavilor şi bătrânilor. Au fost dezbateri intense pe această temă, până ce lucrurile au început să se schimbe rapid înspre măsuri de urgență similare celorlalte țări. Vineri, 20 martie, s-au închis școlile și am decis să plec.”

Întoarcerea a fost o aventură! Rezervarea găsită în grabă era cu escală la Budapesta, pentru care ar fi trebuit să aibă pașaport unguresc! Lucru pe care l-a aflat abia la Aeroportul Gatwick, unde a reușit să-și rezerve bilet la altă cursă. Dar nu și loc! După ce-a dormit o noapte pe scaunele din aeroport, a stat cu mari emoții dacă va fi îmbarcat, conform unui număr de ordine. „Când am ajuns în avion și am ocupat în sfârșit un loc, m-am închinat și I-am mulțumit lui Dumnezeu”. Dar li s-a spus că dacă apare cineva cu loc, pot fi dați jos! „Când am aflat că porțile de îmbarcare s-au închis, m-am mai închinat o dată!”. Pe Otopeni a fost mai simplu decât mă așteptam, am completat doar un formular, prin care mă angajam să respect izolarea. Am mers cu autobuzul la Gara de Nord și de acolo cu un personal obosit până la Slobozia Veche. A făcut tot atâta timp cât făcusem de la Londra la București. În fine, am ajuns acasă. Voi respecta cele 14 zile, în care o voi proteja și pe mama. Vorbim și ne vedem prin fereastra închisă. Vreau să studiez pentru masterul la care m-am înscris, să continui diferite proiecte personale, să termin de citit ce am început, să îmi pun ordine în casă și în gânduri. Nu mă voi întâlni cu prietena mea decât după cele 14 zile. Ne vedem pe videochat în fiecare zi. Părerea mea: Nu e rău să revenim din când în când la poziția inițială, la pătrățica zero. Poate am uitat ceva când am început să construim civilizația asta.”

Stanca Oproiu s-a întors de la Moscova, unde făcea un master la Universitatea Higher School of Economics (HSE). „Cred că rușii au fost primii care au închis granița cu China la sfârșitul lui ianuarie, ceea ce ni s-a părut o măsură dramatică, având în vedere că situația nu era foarte gravă încă în Europa. Zborurile din și spre Europa au fost reduse sau chiar întrerupte în jur de 10 martie, iar celelalte măsuri au fost impuse din 16 martie și practic atunci a început lumea să se prindă că se îngroașă gluma. Mai ales studenții străini, pentru că eram chemați acasă. Primul mail care îmi sugera să mă întorc a fost de la University College London (la care am făcut primul an și care a inițiat masterul de la HSE), vineri, 13 martie.”

Se discuta faptul că în Rusia nu prea sunt cazuri? „Da, lumea era în general de acord că nu ni se spune tot, mai ales că vedeam cât de repede escaladează situația în alte țări. Am aflat de la o profesoară că oricum nu prea au teste, iar cele pe care le au trebuie trimise până la Novosibirsk pentru analize. Suspect este faptul că au raportat o creștere de 30% a cazurilor de pneumonie în ianuarie față de anul trecut, cifre care au fost corectate ulterior. Oricum, universitatea este în continuare deschisă, iar căminele la fel, deși din 23 martie cursurile se fac online, iar examenele s-au mutat în iunie-iulie. Ni se mai lua temperatura, uneori la cămin, alteori la facultate, iar cei care au călătorit recent în zone de risc erau puși în autoizolare la cămin. Cu siguranță nu este foarte eficient, pentru că studenții împart bucătăria și baia. Știu că un cămin de 700 de elevi a fost pus în carantină la campusul din St. Petersburg pentru că a fost depistat un caz pozitiv. Alte universități au luat măsuri mai drastice, cred că Lomonosov s-a închis, iar MGiMo a evacuat unul dintre cămine, plin de studenți străini. 

Concertele și petrecerile în cluburi știu că s-au anulat, dar eu am vizitat o expoziție unde erau adunate peste 200 de persoane. Școlile s-au închis, dar restaurantele și barurile au rămas deschise. Am auzit că între timp s-au închis și muzeele, dar nu am reușit să verific.”

Cum a fost în aeroport acolo, în avion și aici? „Acolo nu era multă lume și cam jumătate purtau măști. În avion nu eram decât o mână de oameni și cam toată lumea avea mască, doar echipajul nu. Nu am văzut multă lume cu dezinfectant, eu am avut, dar când încercasem să-mi iau o rezervă nu am găsit, deci este posibil să fi rămas fără. Pe Otopeni ni s-a luat temperatura de cel puțin două ori, apărea pe un monitor, tot personalul purta mască și mănuși și se dezinfectau încontinuu, ștergeau suprafețele și aveau multe postere și videoclipuri informative. Am semnat o declarație, de unde am venit, cât și unde stau, cum ajung acolo etc.”

Eugen Chirovici este contraexemplul: n-a fost în vreo „zonă fierbinte” – din contră, era friguroasă rău, „a plouat și a bătut un vânt antipatic aproape în fiecare zi cât am stat acolo, vreo lună. Am fost în Woking, la 15 mile de Londra, unde locuiesc copiii mei, care fac naveta zilnic la job. Nu m-am plimbat, n-am fost turist, am stat în casă, bucuros de copii și nepoţi (de la 3 luni la 17 ani). Shopping utilitar curent și, evident, not madness, not hysterical behaviour (fără isterie, fără comportamente isterice) ale populației, fără devastarea magazinelor.”

Era atâta calm, încât Chirovici a dat o fugă într-o zi, cu toată vremea rea, la Chartwell, să viziteze casa lui Churchill și „moșia” lui cu găini (!) pestrițe, iazuri cu pești roșii, lebede negre și magnolii de toate culorile. „Cum să mă duc în UK și să nu-i fac cuvenita vizită de curtoazie bătrânului și neasemuitului Leu britanic, cum să nu-i prezint, emoţionat, omagiul meu în biroul său burdușit de cărţi și, alături, medalii peste medalii, cadouri insolite de la feţe ilustre (Stalin included, of course) și tot felul de semne ale preţuirii și admiraţiei universale. Plus picturile lui luminoase, răspândite în toată casa, de o seninătate incredibilă pentru vremurile întunecate în care punea culoarea și albul pe pânză.”

În avion, la întoarcere, toți pasagerii au completat un formular precizând datele utile triajului epidemiologic. Pe Otopeni, a trecut printr-un filtru, apoi a răspuns unui scurt interviu, i s-a pus în vedere că trebuie să se autoizoleze timp de 14 zile și ce riscă dacă n-o face. Acum e acasă și așteaptă încrezător să treacă aceste vremuri dificile.