Vindecarea bolilor sufleteşti

Pregătirea aperceptivă. Nu de puţine ori oamenii dezvoltă afecţiuni psihice sau fizice care nu pot fi tratate clinic. Ei caută cu disperare tămăduirea, însă medicina clasică nu îi poate ajuta totdeauna. Şi atunci sunt căutate căi alternative de vindecare. Însă vindecarea de boală, şi mai ales de suferinţa sufletului pentru păcatele sale, este posibilă numai prin rugăciune şi pocăinţă, în dar de la Domnul Iisus Hristos.

 

Anunţarea temei. În cele ce urmează vom căuta să arătăm că păcatele lăcomiei, neascultării şi mândriei dau naştere bolilor sufleteşti, dar şi afecţiunilor trupului, remediile fiind posibile numai în sânul Bisericii, prin rugăciune şi pocăinţă. Ilustrative vor fi, în acest sens, Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul şi literatura filocalică.

 

Tratarea. Izgonirea primilor oameni din Rai a fost urmarea păcatului neascultării, prin poftirea lumii materiale. Adam, care odinioară nu cunoştea foamea, setea sau frigul, a început deodată să sufere. Omul a fost dezbrăcat de „haina luminii“ şi îmbrăcat cu „haine de piele“, adică a fost supus regimului condiţionărilor specifice lumii animale, căreia a dorit să se asemene. Mare a fost plânsul lui Adam, însă întoarcerea nu a mai fost posibilă. Dacă acesta şi-ar fi recunoscut păcatul şi ar fi cerut iertare de la Dumnezeu, Adam „ar fi rămas în Rai şi ar fi fost scutit atunci printr-un singur cuvânt de tot cercul acela de zeci de mii de lucruri rele cărora li s-a supus fiind surghiunit şi zăcând în iad atâtea veacuri“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, 5). Însă Adam a dat vina pe Eva, femeia lui, iar Eva pe şarpe, care a ispitit-o, şi noi repetăm acest gest al dezvinovăţirii până astăzi. Atunci când ne judecăm părinţii biologici şi părinţii duhovnici, când aruncăm vina la societate şi pe lipsuri pentru avorturi şi alte păcate, când spunem că ne merge rău din cauza vecinilor şi a semenilor, nu repetăm oare gestul primilor părinţi?

 

Omul de astăzi nu se pocăieşte, nu îşi asumă responsabilitatea pentru faptele rele comise, oricine altcineva este vinovat, numai el nu. Se consideră însă pe deplin autorul faptelor sale bune, aşteptând recunoştinţă infinită de la semenii lui pentru pustiul de bine făcut. Or, cum putem fi noi autori doar ai faptelor bune, fără a fi autori şi ai faptelor noastre rele?...

Cei care se spovedesc fără pocăinţă se percep adesea a fi naturi logice, pe care emoţia nu le poate determina să greşească, singurii vinovaţi de „imperfecţiunile“ lor fiind ceilalţi sau societatea. 

 

Aceştia, ceilalţi, au ce au cu ei, altfel, ei ar vorbi cu toată lumea, nu ar avea nimic cu nimeni. Doar ceilalţi sunt ilogici, emoţionali, absurzi, se supără fără motiv, şi încă cu anii nu ne mai vorbesc. Iată cum construim, pe nesimţite, un univers paralel fantastic, ce devine realitatea la care ne raportăm. Păcătosul nepocăit, fără să îşi dea seama, se vede pe sine ca pe o entitate care nu poate acţiona decât corect, pentru că acţionează logic. În percepţia sa, ceilalţi greşesc pentru că sunt naturi diferite, emoţionale, nu acţionează logic, ca şi când nici nu am avea cu toţii o natură umană comună. Mr. Spock, extraterestrul fără greşeală, lipsit de orice emoţie, condus exclusiv de logică în acţiunile sale, din bine cunoscutul serial Star Trek, ilustrează imaginea de sine a păcătosului nepocăit. De observat: nu separăm conştient şi conceptual aceste două universuri, dar ne purtăm ca şi când realitatea chiar aşa ar sta.

 

Înţelegem astfel că păcatul este amăgire de sine şi somn al sufletului, Sfântul Ignatie Briancianinov fiind de părere că „înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri“ (Despre înşelare). Iată de ce toţi sfinţii ne îndeamnă la „deşteptare“ duhovnicească.

Canonul Cel Mare, compus de Sfântul Andrei Criteanul în secolul al VII-lea, este un imn liturgic ce ne îndeamnă să ne „trezim“ la pocăinţă, din somnul oricăror iluzii omeneşti. Ilustrativ este condacul: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul este aproape şi vrei să te tulburi. Deşteaptă-te dar, ca să Se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni şi toate le plineşte“. Pe parcursul a nouă cântări (cuprinzând peste 250 de stihiri), Canonul prezintă dialogul sufletului păcătos şi bolnav cu propria conştiinţă luminată de rugăciune şi citirea Sfintei Scripturi. Prin păcat, omul se face „ucigaş“ al sufletului său. Gândurile întinate de poftă trupească rănesc sufletul, îi întunecă frumuseţea: „păcătuit-am ca şi desfrânata, rănitu-m-am, vătămatu-m-am, iată săgeţile vrăjmaşului au pătruns sufletul meu şi trupul meu“ (Cântarea a 2-a). Primim îndemnul de a fugi de „flacăra a toată pofta cea nebunească“, de „Sodoma şi Gomora“ şi de a urma ca pe un far salvator „lumina postului“ în locul „patimilor cele de noapte“ (Cântarea a 3-a). Singurul care ne poate vindeca trupul spurcat şi duhul întinat este Hristos numit „Doctorul“, ce are ca „ungere“ şi „băutură duhovnicească“ sângele curs din coasta Sa, precum şi cuvintele Sale „dătătoare de viaţă“. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt., 4,4). Aceste cuvinte ale Domnului sunt hrana cu care trăieşte şi Cuvioasa Maria Egipteanca în pustie, neavând acolo pâinea materială. După o viaţă de lăcomie, neascultare şi desfrânări, Maria Egipteanca pleacă în pustiu, petrecând acolo în singurătate, rugăciune, post şi pocăinţă preţ de patruzeci şi şapte de ani. Atât de mare este puterea pocăinţei încât cuvioasa ajunge să minuneze prin virtuţile dobândite până şi firea îngerilor.

„Păcatul este rană, pocăinţa, leac“, ne învăţa şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Astfel, înţelegând păcatul ca boală şi vătămare a sufletului, nu ne vom mai judeca semenii. Sfântul Grigorie Sinaitul ne învăţa să ne tămăduim de patima lăcomiei prin înfrânare: „Trei hotare are mâncarea: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânarea stă în a se scula cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând; iar săturarea stă în a se îngreuna puţin“ (Filocalia, vol. 7). Iar Sfântul Ioan Scărarul, deosebind nuanţe ale mândriei (închipuirea de sine sau îngâmfarea, slava deşartă, vanitatea, mândria şi trufia), ne învaţă să ne tămăduim sufletul de acest păcat prin ascultarea smerită de duhovnic.

 

Recapitularea. Putem acum răspunde întrebărilor: Cum se îmbolnăveşte sufletul? Cum putem scăpa de păcatul lăcomiei, al neascultării şi al mândrie? Cum ne putem vindeca de păcat? Ce univers fals îşi făureşte mintea omului păcătos? Cum ne putem trezi la realitatea duhovnicească?

 

Asocierea. Ceea ce este un handicap fizic în lumea exterioară este o patimă în universul sufletesc. Boala sufletească este o diformitate, o mutaţie, fiind îndepărtare de Dumnezeu şi înstrăinare de firea noastră. 

 

Generalizarea. Lupta pentru vindecarea sufletului de boală face parte din procesul mai amplu de curăţire, luminare şi desăvârşire a omului, întru asemănarea sa cu Hristos. Această luptă înseamnă împotrivire până la sânge. Există însă şi o altă formă de luptă care constă nu în împotrivire, în lupta directă cu patima, ci în mutarea atenţiei către cele sfinte. Astfel, prin abaterea minţii de la rău, prin paza minţii, patima, cea asemănată de Sfinţii Părinţi cu un scorpion închis într-un borcan, se sufocă şi moare.

 

Aplicarea. În viaţa de zi cu zi ne dăm seama că noi înşine greşim, că avem anumite boli sufleteşti care cer vindecare. Precum în cazul bolilor fizice, mai uşor este să previi decât să tratezi. Asemenea şi în situaţia sufletului, să ne păzim sufletul nostru şi al copiilor de necurăţie, de programe şi filme pornografice, de mâncarea fără măsură şi de preluarea fără discernământ a informaţiilor din mass-media şi de pe internet.