„Vindecarea e ca şi cum ai oferi în dar o nouă viaţă“

Aţi fost numit pediatrul anului 2012  în România. Ce calităţi trebuie să însumeze un medic pentru a ajunge la o asemenea performanţă profesională?

 

Îmi este greu să vă spun de ce am primit această distincţie. Sunt un doctor obişnuit. Am început de mult timp activitatea, în 1971 am terminat facultatea, am fost intern o perioadă de doi ani, apoi rezident şi am continuat ca asistent universitar. Lucrez în acest spital de aproape 40 de ani. Este locul unde m-am format şi am ajuns şi profesor, graţie profesorilor mei care au fost aici şi pe care îi respect foarte mult. Îi păstrez în amintire ca adevăraţi părinţi ai mei pe prof. dr. Pătru Meilă, prof. dr. Răzvan Prişcu (îndrumătorul de doctorat), prof. dr. Mircea Geormăneanu, prof. dr. Mircea Maiorescu, prof. dr. Valeriu Popescu, prof. dr. Eugen Ciofu. Pe scurt, ar fi vorba de muncă, de ataşamentul pe care îl am, în primul rând, faţă de bolnavi şi în acelaşi timp preţuirea pe care o port faţă de învăţământ şi faţă de studenţii care vin în acest spital. Nu în ultimul rând contează munca în echipă, care este esenţială în activitatea de spital, fără a uita de sprijinul pe care l-am primit în formarea mea din partea colegilor din Statele Unite. De fapt, premiul acesta este al colegilor mei şi al copiilor în primul rând.

 

Aşadar, nu există o reţetă pentru obţinerea succesului.

 

Nu există. Trebuie multă muncă, atenţie, observaţie, trebuie să fii umil, să înţelegi şi să respecţi oamenii, să fii blând şi dacă se poate să-i spui fiecăruia o vorbă bună, indiferent de modul în care se comportă el. Întotdeauna trebuie să fii înţelegător şi să nu ai impresia că eşti cel mai deştept de pe pământ, pentru că sunt multe aspecte, mai ales în medicină, care te aduc în situaţia de a fi neputincios. Se întâmplă să ai o perioadă foarte bună atât cu pacienţii, cât şi cu studenţii, când eşti pe val, şi îţi vine odată un caz care te bulversează şi te aduce din nou cu picioarele pe pământ.

Ca profesor, cum i-aţi caracteriza pe studenţii medicinişti de astăzi?

 

Sunt două categorii de studenţi. Există o categorie de oameni excepţionali, care îşi urmăresc foarte bine interesul, se încadrează cu brio în programul academic. E adevărat, aceştia sunt puţini. A doua categorie sunt cei care te fac să te întrebi de ce au dat la Medicină. Sunt serii de studenţi care umplu amfiteatrele la curs şi sunt serii care nu vin decât jumătate sau un sfert din an. Comparativ cu perioada de înainte, erau mai interesaţi odată. Acum vin cu foarte multe date, datorită mijloacelor de informare, de care încearcă să profite şi este în folosul lor.

 

Care activitate vă oferă mai multe satisfacţii, cea academică sau cea medicală?

 

Sunt mult mai legat de pacienţi. Patologia copilului îţi dă posibilitatea de a vedea pacientul cum se manifestă, de la o zi la alta. Dacă acum îi este foarte rău, observi peste o oră, două că se schimbă, înfloreşte şi îţi creează o stare bună. În acelaşi timp, şi din partea studenţilor vin satisfacţiile, când vezi că le-ai predat un curs şi vin la examen şi le zbârnâie mâinile. De asemenea, trebuie spus că de trei sau patru ani, tinerii merituoşi care termină Medici-na aleg Pediatria. Este o specializare care le aduce satisfacţii imediate, spre deosebire de patologia adultului.

 

Există diferenţe de abordare în relaţia cu cei mici faţă de adulţi?

 

Categoric. În cazul copiilor e mult mai greu, pentru că avem de-a face cu mai multe niveluri. Medicina nou-născutului e cu totul altă medicină faţă de cea a copilului mic, care are alte particularităţi, iar cea a adolescentului seamănă pe undeva cu medicina adultului. Copilul nu poate spune mereu şi exact ce îl doare, aşa că trebuie să îl iei şi să-l investighezi, să te transformi într-un detectiv. La urgenţe, este nevoie de o atenţie mărită. Fiecare minut e special, iar în intoxicaţii devine toxică fiecare clipă pierdută. Nu mai spun că pleci cu bolnavul acasă, adormi cu el, mănânci cu el, te trezeşti cu el, şi toate acestea se repetă până rezolvi situaţia respectivă. Dacă ai un colectiv foarte bun, este extraordinar. Nu trebuie să fii orgolios. Noi în fiecare zi discutăm la raport şi avem o zi pe săptămână în care clarificăm problemele deosebite.

 

Cum reuşiţi să adunaţi oamenii în jurul dumneavoastră?

 

Oamenii se cern, iar cei buni rămân întotdeauna. Eu îmi încurajez oamenii din echipă să nu le fie jenă să discute deschis anumite probleme medicale, deoarece la mijloc este viaţa unui copil. Când întâlneşti un pacient peste un an, doi sau trei şi vezi ce frumos s-a dezvoltat, ai mulţumirea că ai făcut ceva formidabil. E ca şi cum ai oferi în dar o nouă viaţă.

De ce ar avea nevoie clinicile noastre pentru a oferi copiilor condiţii mai bune şi metode de tratamente performante?

 

Faţă de perioada de dinainte de anul 1989, lucrurile s-au schimbat foarte mult. În bine. 

 

Sunt boli pe care nu le-am mai întâlnit. Spre exemplu, exista o boală foarte gravă, toxicoza, pe care, acum, nu o mai pot arăta studenţilor. Reumatismul articular acut este o altă boală care a dispărut. Au apărut medicamente eficiente, condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit. Faptul că mamele pot sta acasă, în primii doi ani, să-şi îngrijească copiii e un lucru foarte bun. De asemenea, mai sunt preparatele din lapte care se dau, cornul şi laptele care se oferă la şcoală. Însă nu sunt acestea cauzele îmbunătăţirii stării de sănătate a copiilor. Condiţiile economice ar trebui să fie mai bune, pentru ca spitalele să arate altfel şi să avem posibilităţi de a investiga, ca nu cumva să existe condiţii în spital de Ev Mediu şi aparatură de secolul al XXI-lea, sau să vină părinţii să întrebe de ce nu sunt metode de tratare în ţară la fel ca în Occident şi acestora trebuie să le dai un răspuns.

 

Şi care ar fi răspunsul?

 

Este legat de partea economică, pentru că de citit, orice medic citeşte. Nu cred că există medic care să nu poată folosi internetul şi să aibă acces la informaţie. Imaginaţi-vă în ce impas intră medicul când nu are un medicament cu ajutorul căruia să-şi salveze pacientul. Asta încercăm noi în acest spital: să nu fim în situaţia de a şti că există un medicament pentru o boală şi noi să nu-l putem avea. Deocamdată, jumătate din spital este demolat, se va construi unul nou. În fiecare zi, avem problema aceasta de a-i externa pe unii, ca să internăm alţii. Nu există zi în spital în care să avem paturi libere. Este un spital care primeşte jumătate din urgenţele Bucureştiului, plus cerinţele venite din partea oricui doreşte să apeleze la serviciile noastre. Dacă avem de-a face cu o urgenţă, nu o putem refuza. Aşadar, spitalul ar trebui să fie mai mare şi sperăm ca în şase luni să se extindă.

 

Dar specialişti aveţi, pentru că au plecat foarte mulţi în străinătate?

 

Au plecat foarte mulţi, e adevărat, dar eu zic că avem. Dacă noi le dăm acestor copii, absolvenţilor, condiţii ca în străinătate, ei nu vor mai pleca.

 

Dumneavoastră nu aţi plecat. De ce? 

 

Fiecare om e altceva. Fiind de tânăr în acest spital, mi-a venit greu să mă despart de colectiv, de instituţie. Îmi şi place foarte mult ceea ce fac, lucrurile au mers favorabil aici şi nu am avut nici un motiv să plec. Nu în ultimul rând, un rol semnificativ l-a avut familia mea, soţia şi cei doi copii, Cristina şi Mihai.