Vindecarea sufletului în Ortodoxie

Mulţi dintre noi ne îndreptăm spre Taina Spovedaniei în speranţa vindecării bolilor sufleteşti. Este un pas esenţial în procesul nostru de schimbare a minţii şi de întoarcere la Dumnezeu. Cu toate acestea, există primejdia de a transforma această cale terapeutică prin excelenţă, în care se primeşte în mod real iertarea păcatelor, într-un gest formal. Pentru a pătrunde fără amăgiri taina vindecării sufletului, este absolut necesar să ne plecăm mintea spre sfaturile inspirate ale Părinţilor Bisericii.

Înainte de a porni la dezvoltarea temei spovedaniei, trebuie să vedem ce înseamnă exact expresia "iertarea păcatelor". Două pasaje patristice sunt elocvente în acest sens. Unul este al Sfântului Diadoh al Foticeii şi celălalt al Sfântului Simeon Noul Teolog. Sfântul Diadoh învaţă că trebuie "să fim într-o neîntreruptă atenţie la simţirea spovedaniei", întrucât este posibil ca şi conştiinţa noastră să fie înşelată şi să ni se pară că ne spovedim bine. El recomandă ca, după spovedania greşelilor fără de voie, să ne nevoim în mod desăvârşit "până se va încredinţa conştiinţa noastră prin lacrimile dragostei, despre iertarea lor". Aici se vede clar că nu-i de ajuns doar relatarea, ci şi nevoinţa de după relatarea păcatelor, până vom dobândi înştiinţarea interioară că păcatul nostru a fost iertat de Dumnezeu. Prin urmare, iertarea are un caracter mai cuprinzător decât spovedania. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie cum a primit înştiinţare de la Dumnezeu despre iertarea păcatelor. Într-unul din minunatele şi revelatoarele sale texte, pe care l-a scris spre sfârşitul vieţii ca sfat pentru ucenicii săi, vorbeşte despre experierea Dumnezeului celui viu, trăită de el însuşi. Descrie cum a ajuns la vederea lui Dumnezeu, cum a dobândit comuniunea cu El - de vreme ce vederea lui Dumnezeu este în mod esenţial unire şi comuniune cu Dumnezeu şi, prin urmare, îndumnezeire a omului -, cum a auzit glasul lui Dumnezeu şi cum a vorbit el însuşi cu Dumnezeu. El spune că pe durata vederii lui Dumnezeu "frumuseţea negrăită a ceea ce se arăta mi-a rănit inima şi m-a atras spre o iubire infinită". Şi descriind starea în care se găsea în acea clipă, între altele spune: "Mi s-a dat încredinţarea iertării păcatelor mele şi mă vedeam pe mine însumi mai păcătos decât orice om". Se mai spune aici că atunci când a ajuns la vederea lui Dumnezeu, adică la îndumnezeire, a primit înştiinţarea iertării şi lăsării păcatelor sale. Acest lucru se vede şi într-o mărturie duhovnicească contemporană. Atunci când Dumnezeu i s-a arătat Sfântului Siluan Athonitul, "toată fiinţa lui a fost înştiinţată că i-au fost iertate păcatele. Au pierit flăcările iadului care se aflau în jurul său, a încetat iadul care l-a chinuit o jumătate de an. Acum i s-a dat să trăiască deosebita bucurie şi marea odihnă a împăcării cu Dumnezeu. În sufletul său stăpânea o nouă şi dulce simţire a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, pentru fiecare om. A încetat rugăciunea de pocăinţă, a dispărut acea dureroasă şi arzătoare căutare a iertării, care nu lăsa somnul să vină pe pleoapele lui. Oare aceasta însemna că acum putea să se predea în sfârşit liniştit somnului? Nu, desigur. În timpul imediat următor arătării, sufletul lui Siluan, care şi-a cunoscut învierea sa şi a văzut lumina existenţei celei adevărate şi veşnice, a trăit într-o sărbătoare pascală. Toate erau frumoase: lumea măreaţă, oamenii plăcuţi, natura neînchipuit de frumoasă, trupul s-a schimbat şi a devenit sprinten, puterile îi sporiseră, cuvântul lui Dumnezeu dăruia bucurie sufletului, privegherile de toată noaptea în Biserică şi mai ales rugăciunile făcute la chilie deveneau dulci. Plin de bucurie, sufletul avea milă faţă de oameni şi se ruga pentru întreaga lume". Iertarea păcatelor înseamnă întoarcerea la frumuseţea cea dintâi Păcatul în tradiţia ortodoxă nu este o negare simplă a legii, ci îndepărtarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, păcatul nu are doar o accepţiune etică, ci în principal una ontologică. În realitate, păcatul este cădere, moarte, întunecare şi captivitate a minţii. În esenţă, acesta este şi păcatul strămoşesc. Iar această întunecare a minţii nu este nimic altceva decât identificarea ei cu logica şi înrobirea ei de patimi şi de condiţiile mediului de viaţă. În acest fel, iertarea păcatelor este în primul rând luminarea minţii, eliberarea ei de asuprirea logicii şi a patimilor. Desigur, nu uităm că, în momentul când mintea omului se întunecă, atunci lucrează toate patimile, şi omul cade în felurite păcate. Astfel, iertarea păcatelor este pe de-o parte luminarea minţii, adică eliberarea minţii din asuprirea logicii şi a patimilor, iar pe de alta, transfigurarea patimilor. Iar când aceste două lucruri sunt practicate în strânsă legătură cu Taina Spovedaniei, aşa cum am menţionat mai sus, atunci putem vorbi despre iertarea păcatelor. În general, iertarea păcatelor are o dublă accepţiune. Prima este corecta acţiune terapeutică de a ne elibera mintea de dominaţia logicii şi a patimilor, şi după aceea luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de omul "plin de har", posesorul unor experienţe duhovniceşti personale. Aceasta este lucrarea de căpetenie. A doua este rugăciunea de iertare, care este dată de episcop în principal, şi apoi de preoţii cărora episcopul le-a dat posibilitatea să săvârşească Taina Sfintei Spovedanii. Acest lucru reprezintă oficializarea terapiei şi reintrarea creştinului în viaţa Bisericii. Totdeauna precedă prima accepţiune şi urmează a doua. De asemenea, este de la sine înţeles faptul că terapia continuă şi după spovedanie. Aceste lucruri se văd limpede din Tradiţia Bisericii. Ani întregi, cineva care săvârşea un anume păcat urma metoda terapeutică a Spovedaniei, după care episcopul îi citea rugăciunile cu privire la iertare. El era primit în acest fel la Euharistie şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Rugăciunea de iertare a fost finalitatea unei terapii anterioare a acelui om şi certificarea că el este vindecat, ca apoi, vindecat fiind, să meargă mai departe la cuminecarea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos. După analiza făcută iertării păcatelor e necesar să observăm şi marea temă a Spovedaniei. Spovedania în minte şi spovedania la duhovnic Este necesar să observăm că în textele Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi există două feluri de spovedanie. Primul este spovedania în minte pe care o facem rugându-ne lui Dumnezeu, şi al doilea, spovedania pe care o facem medicului duhovnicesc, care este terapeutul nostru. Sfântul Ioan Sinaitul, vorbind despre "străpungere" şi definind înţelesul cuvântului, spune că "străpungerea este un chin neîncetat al conştiinţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte". Mărturisirea făcută în minte creează străpungerea, iar străpungerea mângâie inima omului. Dincolo de acestea, spovedania este căinţă nestăvilită şi se desăvârşeşte în atmosfera metanoiei. Tânguirea inimii este cea care produce "uitarea firii". "Mărturisirea (în minte) este uitarea firii, când din pricina ei cineva a uitat să mănânce pâinea lui." Este necesar, potrivit Sfântului Diadoh al Foticeii, să aducem o neîntreruptă şi smerită mărturisire Stăpânului Hristos şi pentru păcatele fără de voie şi să nu ne oprim până când nu "se va încredinţa conştiinţa noastră prin lacrimile dragostei, despre iertarea acestora". În afară de aceasta, Sfântul Ioan recomandă să fim foarte atenţi ca nu cumva conştiinţa noastră "să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit de ajuns lui Dumnezeu". Scrie aceasta deoarece, rugându-ne lui Dumnezeu şi mărturisindu-ne păcatele noastre, de multe ori facem această lucrare în chip greşit şi astfel trăim în acea suficienţă de sine, că ne-am mărturisit păcatele noastre. Aceasta este de fapt o falsă simţire de sine. Prin urmare, este bine să fim continuu pregătiţi, pentru că dacă nu ne spovedim cum se cuvine, ne va cuprinde "o frică nelămurită în vremea ieşirii sufletului nostru". Spovedania către Dumnezeu prin rugăciune nu desfiinţează mărturisirea păcatelor noastre părintelui duhovnic, nici mărturisirea făcută părintelui duhovnic nu anulează mărturisirea prin rugăciune. Este necesar ca ambele feluri de mărturisire să fie între-legate. Totuşi, după spovedania prin rugăciune, este nevoie şi de venirea la duhovnic. Pe acesta Dumnezeu l-a învestit cu dreptul iertării păcatelor: "Luaţi Duh Sfânt; celor cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar celor cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (Ioan 20, 22-23). Din acest pasaj se vede clar "de cât de multă cinste i-a învrednicit pe preoţi harul Duhului Sfânt". Preoţilor, după Sfântul Ioan Hrisostom, trăind pe pământ, "li s-a îngăduit să se îngrijească de cele cereşti, de vreme ce, în timp ce preoţii lucrează pe pământ, Dumnezeu stăpâneşte în cer şi Stăpânul întăreşte voia robilor săi". De aceea trebuie să ne îndreptăm pentru vindecarea noastră spre preoţii duhovnici. "Mai întâi de toate să ne mărturisim Bunului şi Singurului nostru Judecător." Chiar şi dacă bunul nostru judecător ne porunceşte să ne spovedim în faţa tuturor, trebuie s-o facem, pentru că principiul fundamental al terapiei este acela că traumele care sunt mărturisite se vindecă. De asemenea, "când un doctor îşi mărturiseşte neputinţa, e nevoie să mergem la altul". Desigur, ca terapia să reuşească, este necesar un medic bun. Toţi preoţii duhovnici pot săvârşi Taina Spovedaniei, dar nu toţi pot vindeca, pentru că nu au preoţia duhovnicească. Dacă "judecata cu privire la bolile trupeşti" poate fi greşită şi "puţinora le este cunoscută", cu atât mai mult se întâmplă aceasta cu bolile spirituale. "Cu atât mai mult poate greşi judecata cu privire la cele sufleteşti." De altfel, patimile sufletului sunt "mai mari şi mai greu de pătruns". Când un preot prezintă neputinţă terapeutică, trebuie să mergem la altul, "căci rari sunt cei ce se tămăduiesc fără doctor". Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine. În limbajul bisericesc spunem că, atunci când omul ştie să se deschidă spre Dumnezeu prin duhovnic, poate îndepărta multe boli sufleteşti, chiar şi nebunia. Simţim valoarea spovedaniei în practică. Un păcat care există în noi ne oboseşte şi trupeşte. Atunci când păcătuim, trăim chiar şi starea de neputinţă a trupului. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniştea va inunda sufletul şi trupul. Însă, desigur, spovedania pe care o facem trebuie să fie una corectă. Îndreptăţirea păcatelor se împotriveşte vindecării patimilor Întrucât vrăjmaşul diavol cunoaşte valoarea spovedaniei, face orice ca să ne amăgească, să ne determine să nu ne spovedim, sau să facem această lucrare ca şi cum ar fi săvârşit un altul păcatele noastre, sau imputând altora responsabilitatea acestora. Este nevoie însă de bărbăţie duhovnicească pentru ca să descopere omul vătămarea lui "doctorului duhovnicesc". Sfântul Ioan Scărarul porunceşte: "Dezgoleşte-ţi, dezgoleşte-ţi rana în faţa doctorului". Şi împreună cu dezgolirea să iei toată vina asupra ta, spunând cu smerenie: "A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!" Nu trebuie ca omul să se ruşineze, ci mai curând să învingă ruşinea ce vine din păcat şi din dezgolirea lui. În momentul descoperirii rănilor interioare duhovnicului, omul trebuie să semene în comportament, la înfăţişare şi la cugetare cu un condamnat. Şi acelaşi Ioan Scărarul recomandă: "Fă-te la mărturisire şi cu purtarea şi cu chipul şi cu gândul ca un osândit, plecându-te spre pământ şi dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului şi ale judecătorului ca ale lui Hristos". Scărarul însuşi spune că a văzut penitenţi care aveau o asemenea smerită dispoziţie şi care s-au spovedit cu lacrimi şi cu suspine deznădăjduite şi rugătoare, şi astfel au înmuiat exigenţa judecătorului şi au schimbat "mânia lui în înduioşare". Este firesc să simtă cineva ruşine când e vorba să-şi spovedească rana sufletească, însă trebuie să şi-o învingă. "Nu-ţi ascunde ruşinea ta." Imediat după relatare, după arătarea păcatelor, vine liniştea interioară. Se păstrează în tradiţie o povestire cu un oarecare monah învăţat. Acesta, stăpânit de duhul blasfemiei, şi-a supus trupul său cu postiri şi privegheri şi cu toate acestea nu a simţit nici un folos. Când s-a hotărât să-şi mărturisească gândul acesta doctorului duhovnicesc, scriindu-l pe hârtie, atunci s-a vindecat imediat. Şi el însuşi mărturiseşte "că n-a ieşit din chilia Bătrânului înainte de a se fi mistuit patima". Aceasta vădeşte adevărul că spovedania nu este doar o strădanie omenească, ci ea se lucrează prin puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vindecat totdeauna de harul dumnezeiesc. Nici postul, nici privegherea nu pot fi foarte mult de folos, dacă nu sunt legate cu mărturisirea. De obicei, medicii duhovniceşti primesc împotriviri din partea celor care se spovedesc, atunci când aceştia din urmă nu se spovedesc cu smerenie şi cu osândire de sine. Prin spovedanie se face o operaţie duhovnicească şi din acest motiv bolnavul se opune. Însă sfatul Părinţilor este foarte clar: "Nu te întărâta împotriva celui ce te operează fără voie, ci căutând la izbăvirea de durere, plânge-te pe tine şi fereşte-l pe cel ce ţi s-a făcut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu". Mărturisirea scoate la suprafaţă toate cele nevăzute ale sufletului şi aceasta trebuie să ne mişte, pe de o parte, la osândirea de sine, iar pe de alta, la recunoştinţa faţă de medicul duhovnicesc. Totuşi, acela care respinge mustrarea arată existenţa patimii în sufletul său, în timp ce acela care acceptă mustrarea "s-a dezlegat de legătura ei". Finalitatea pocăinţei este dobândirea stării de nepătimire Metanoia, legată cu spovedania, vindecă rănile sufletului omului. Pocăinţa, care vine din inspiraţia Mângâietorului, arde cu putere inima şi, acolo unde există tânguire, vindecă toate rănile. În această stare, omul dobândeşte marea comoară a fecioriei. Nichita Stithatul spune: "Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputinţă să dobândesc de aici înainte curăţia fecioriei, după ce am căzut în stricăciunea şi nebunia trupului în multe chipuri". Chiar dacă omul şi-a pierdut fecioria, poate s-o dobândească din nou prin lacrimile celui de-al doilea botez, care este pocăinţa. De aceea, continuă acelaşi: "Căci unde se stăruie cu ostenelile pocăinţei şi cu căldura inimii în greaua pătimire şi curg râuri de lacrimi din umilinţa inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor şi se săvârşeşte naştere de sus, prin venirea Mângâietorului, iar sufletul se face iarăşi palat al curăţiei şi al fecioriei". Renaşterea omului nu poate reuşi dacă el nu ascultă de părintele duhovnic, care-l va vindeca în Hristos: "A nu asculta de părintele duhovnicesc", după pilda lui Hristos care S-a făcut ascultător Tatălui până la cruce şi moarte, echivalează cu "a nu te naşte de sus". Pentru că această naştere "vine din ascultarea de părinţii duhovniceşti". Însă de multe ori patimile cele ticăloase ale sufletului nu se vindecă imediat după spovedanie. E nevoie de multă luptă şi de o mare asceză pentru ca sufletul să se elibereze de patimi. În mod esenţial, iertarea păcatelor nu este o spovedanie formală pe care o facem cel mai probabil sub mari presiuni psihologice, ci este procesul eliberării de patimi. Acela care nu s-a eliberat de patimi prin harul lui Hristos "nu a dobândit încă iertarea". După cum un bolnav care suferă de multă vreme de o boală trupească nu poate dobândi sănătatea "într-o singură clipă", "aşa nu pot fi biruite patimile sau patima dintr-odată". E nevoie de timp şi, desigur, de asceză pentru că "patimile săvârşite cu fapta, cu fapta se şi tămăduiesc". De aceea, "strâmtorarea în înfrânare, ostenelile şi nevoinţele duhovniceşti" aduc în final nepătimirea. (Extras din Hierotheos Vlachos, Spovedania şi vindecarea sufletului, trad. din greacă, drd. Nicuşor Deciu)