Vindecările, prevestiri ale mântuirii

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon - 18 Ianuarie 2008

▲ Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus leacul împotriva leprei păcatului, dându-ne posibilitatea să ne vindecăm sufletele, vindecare infinit mai importantă decât cea a trupurilor ▲

Astăzi ne propunem să analizăm minunea vindecării celor zece leproşi şi raportul binefacere-recunoştinţă, într-un plan mai larg, propriu-zis, în contextul operei de mântuire a neamului omenesc. Pentru început, amintim că vindecarea leproşilor a fost un gest concret al milei Mântuitorului făcut pentru aceşti zece nefericiţi, purtători ai unei boli incurabile, care măcina trupul până la suprimarea vieţii. Trebuie să observăm că Iisus Şi-a manifestat compasiunea spontan: n-a mai întrebat, ca în alte situaţii, „credeţi că pot să fac aceasta?“, ci i-a trimis direct să fie văzuţi de preoţi, pentru a li se certifica vindecarea. Se ştie că lepra era o boală neiertătoare şi contagioasă, pricină pentru care bieţii suferinzi erau obligaţi să trăiască izolaţi, în afara comunităţilor, iar când se deplasau trebuia să strige de departe „necurat, necurat!“, spre a fi ocoliţi de semeni. Toată drama acestor bolnavi este descrisă amănunţit în paginile Bibliei, la Levitic, 13-14, descriere pe care vă îndemnăm să o citiţi cu luarea-amintea cuvenită, spre a înţelege mai bine durerea lor, pe de o parte, iar pe de alta de ce Mântuitorul le spune celor zece „duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor…“ În contextul larg al operei de mântuire, vedem în această minune (ca, de altfel, în toate) o ilustrare a grijii lui Dumnezeu pentru vindecarea neamului omenesc de lepra păcatului şi a morţii. Să ne amintim, astfel, că până la Întruparea Mântuitorului, boala (am zice „lepra“) păcatului era incurabilă. Este edificator, în acest sens, a cerceta starea omenirii de dinainte de Naşterea Domnului şi incapacitatea omului de a ieşi singur din căderile tot mai numeroase şi mai grele. Lumea iudaică, la fel ca celelalte popoare antice, nu strălucea în conduită morală, cu toate că era privilegiată de credinţa în Dumnezeul Cel Unic şi de normele scripturistice consemnate de autorii sacri, majoritatea profeţi. „Lepra“ păcatelor transpare chiar din paginile vetero-testamentare, în care citim că profeţii se luptau adesea cu abaterile de tot felul. De fapt, însăşi Legea Veche avea nevoie de anumite corecţii, ca de pildă în legătură cu legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ - Ieşire 21, 24) şi cu cea legată de camătă („celui de alt neam să-i dai cu camătă, iar fratelui tău să nu-i ceri camătă…“ - Deut. 23, 20), întrucât legea iubirii, se ştie, nu-i privea şi pe străini şi vrăjmaşi etc. Întreaga omenire se găsea, astfel, contaminată de boala păcatului, ca de un fel de lepră, cu neputinţă de vindecat doar prin puterea omului. De aceea S-a întrupat Mântuitorul şi a săvârşit lucrarea de vindecare (mântuire). Şi nu întâmplător, credem noi, apare diferenţierea proporţională a celor zece, nouă iudei şi un samarinean, ci pentru a ni se arăta şi prin acest exemplu că Dumnezeu a chemat la mântuire, cu insistenţă, întâi pe iudei, ca popor ales, apoi celelalte neamuri. Mai departe, faptele se tâlcuiesc de la sine: aşa cum s-a dovedit în nenumărate rânduri, iudeii s-au arătat nerecunoscători, iar „samarineanul“, ca exponent al neamurilor, fericit că a fost vindecat (mântuit) a manifestat bună credinţă, smerenie şi recunoştinţă. Samarineanul a dobândit, astfel, odată cu însănătoşirea trupului şi pe cea a sufletului, „născându-se pentru o viaţă nouă“, după cum bine remarcă un comentator modern (B. W. Johnson, „The peopleâs New Testament“), iar iudeii s-au mulţumit doar cu însănătoşirea trupească. Altfel spus, cu cele materiale. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus leacul împotriva leprei păcatului, dându-ne posibilitatea să ne vindecăm sufletele, vindecare infinit mai importantă decât cea a trupurilor. Respectând însă libertatea de alegere a oamenilor, nu sileşte pe nimeni să practice virtuţile. De aceea întâlnim şi azi multe dintre păcatele cunoscute înainte de întruparea Lui, unele chiar sub forme noi, mai perfide şi mai periculoase. Din fericire, „samarineanul“ recunoscător a insuflat, la rândul său, virtuţile cele mai alese, pe care le poartă bunii creştini, din toate timpurile şi locurile. Acestui model, adăugăm, strigând: „Veniţi la Hristos să vă vindecaţi de lepra păcatelor, iar după ce v-aţi făcut sănătoşi, nu uitaţi să-I fiţi recunoscători pentru binefacerea primită. Căci ce poate fi mai minunat decât ca binefacerea şi recunoştinţa să se întâlnească, să se recunoască, să-şi vorbească şi să fie bune prietene?“