Vinovăţiile şi obsesia trecutului
În viaţă ai ocazia să întâlneşti oameni cu o varietate uimitoare de caractere. Desigur, nu toţi oamenii sunt la fel. Sunt unii, de pildă, care afișează, la exterior cel puţin, o extraordinară detaşare faţă de trecut, inclusiv faţă de greşelile mai mici sau mai mari din viaţa lor. Dar nu la atitudinea unor astfel de oameni aş vrea să mă refer acum, ci dimpotrivă, la anumite aspecte din viaţa oamenilor sensibili şi delicaţi, unii dintre ei poate prea delicaţi pentru vremurile noastre. Din păcate prea delicaţi, deoarece duhul lumii acesteia este nemilos cu aceşti fraţi ai noştri. Iar atunci când pomenesc de duhul acestei lumi, înţeleg atât mentalitatea dominantă care, prin anumiţi oameni, profită de delicateţea unor suflete, cât şi pe vrăjmaşul diavol, care prin războiul gândurilor încearcă să-i distrugă pe cei sensibili prin însăşi sensibilitatea lor, aşa cum spune Sfântul Paisie Aghioritul, făcându-i din sensibili şi mai sensibili.
Şi oare prin ce gânduri izbuteşte mai mult să le întindă la maximum sensibilitatea decât prin amintiri despre fapte şi atitudini trecute, unele dintre ele greşite, pe care le amplifică până la simţirea unei vinovăţii repetate, obsesive. Gândul care revine constant şi fără soluţie în aceste cazuri sună aproximativ aşa: „Dacă aş fi avut altă atitudine atunci, dacă aş fi spus altceva, dacă aş fi reacţionat altfel, lucrurile ar fi avut acum un alt curs! De ce nu am procedat eu altfel!?”... Şi sigur că aceste gânduri rămân fără răspuns şi parcă nu mai vor să se dezlipească, iar la primul impas vor fi reluate iarăşi cu acelaşi rezultat. Atâta vreme cât sufletul este captivul acestor gânduri „despre cum ar fi putut să fie şi nu este”, nu-şi va putea echilibra prezentul, nu se va putea bucura de viaţă, nu va fi motivat să meargă înainte şi, prin urmare, nu-şi va putea pune în valoare propriile daruri.
Este foarte adevărat că trebuie să ne pară rău pentru greşelile şi păcatele trecutului, iar pentru aceasta există pocăinţă şi mărturisire, precum şi iertare. Dar, odată ce primim iertarea prin spovedanie, mergem înainte, nu rămânem blocaţi în sentimente de vinovăţie, care pot duce chiar la deznădejde. Sentimentul de vinovăţie nu-i totuna cu pocăinţa. Pocăinţa are în comun cu vinovăţia doar momentul iniţial, apoi devine părere de rău şi întoarcere, schimbare a minţii şi a sufletului, chiar şi a sentimentelor, pe când vinovăţia constă în faptul de a persista într-o stare de impas, de confuzie, datorată tendinţei de a descâlci gânduri creatoare de scenarii, prin care încercăm să ieşim din sentimentul de vină într-un mod imaginar. Acesta este războiul gândurilor. Şi ne convingem de acesta din faptul că de multe ori ni se induce sentimentul de vinovăţie nici măcar pentru păcate, ci pentru greşeli de abordare în urma cărora am pierdut anumite lucruri sau relaţii. Ar putea totuşi să zică cineva: „Bine, dar ce voi face cu ce am pierdut prin acele greşeli, mi le va da cineva înapoi?” De acord, anumite lucruri greşite din trecut nu le mai putem schimba, dar prin complacerea în vinovăţie le vei recupera? Aici este o evidentă amăgire. Nu în acest punct se află miza existenţei noastre, nu aceasta e pricina pentru care trebuie să regretăm faptele greşite din trecut, ci pentru ca să ne restaurăm viaţa.
Toate lucrurile, toate relaţiile pe care ni le dorim la un moment dat le dorim întrucât legăm de ele starea noastră de bine, sănătatea sufletească şi dobândirea unui sens pentru care să luptăm. Te întreb şi eu: dacă tu poţi dobândi acum sănătatea sufletului fără lucrurile, relaţiile şi persoanele care au jucat un rol important în trecutul tău, care e diferenţa? Dacă tu poţi afla plenitudinea vieţii şi bucuria de a trăi acum, ce mai contează că ai pierdut ceva cândva? Ce contează că ai făcut nişte greşeli mai demult, dacă acum te poţi bucura de iertare şi de o viaţă nouă?
Observaţi, dar, că pentru o bună funcţionare sufletească omul trebuie să-şi amintească anumite lucruri, iar pe altele să le uite. Da, omului îi face bine să uite uneori, chiar i se recomandă aceasta în vederea slobozirii de gândurile obsesive, pentru sănătatea lui psihică. Iar sănătatea sufletului se vede în asumarea vieţii aşa cum este ea acum, în hotărârea de a merge spre o ţintă în ciuda anumitor pierderi secundare, inevitabile de multe ori, pe care le suferă omul pe această cale imprevizibilă, dar totdeauna provocatoare. Şi în ce ar consta provocarea? În aceea că orice am fi făcut, oricât de mult am fi greşit în trecut, să nu renunţăm să căutăm, să nu încetăm să tindem spre sensul prin care ne putem pune în valoare datele vieţii noastre cotidiene, chiar dacă uneori acest sens se intersectează şi cu Crucea lui Hristos.