Vitaminele, esenţiale în funcţionarea optimă a organismului
Istoria vitaminelor începe la jumătatea secolului al 18-lea, pe o navă britanică, unde medicul scoțian James Lind salvează de la moarte echipajul acesteia dându-i să mănânce zilnic două portocale și să bea sucul de la o lămâie. Până la acel moment, scorbutul făcea ravagii în rândul marinarilor, care sufereau cumplit de lipsa vitaminei C, vitamină esențială pentru sănătatea vaselor de sânge, a oaselor, ligamentelor, articulațiilor, ca și pentru imunitate, protecție antioxidantă, transmiterea impulsurilor nervoase și metabolismul proteinelor.
James Lind a intuit existența unei substanțe importante în portocale și lămâi, dar vitamina ca atare a fost descoperită abia la începutul secolului 20, de către maghiarul Albert Szent-Györgyi, descoperire care i-a adus premiul Nobel. Astăzi știm că, spre deosebire de majoritatea animalelor, oamenii nu pot sintetiza singuri această vitamină, fiind așadar crucial să o aducem din alimentaţie. Cele mai bune surse de vitamina C sunt fructele și legumele proaspete, în special citricele, ardeii grași roșii și verzi, kiwi, roșiile, broccoli etc. Fiind o vitamină hidrosolubilă și termolabilă, este ușor degradată prin gătire, mai ales prin fierbere și prăjire. Gătirea la abur și la microunde a legumelor reduce pierderile, dar cel mai bine este să consumăm zilnic fructe și legume proaspete.
După aproape 80 de ani de la descoperirea lui Lind, un farmacist german, Heinrich Wackenroder, izolează din morcovi beta-carotenul, vitamina A, a cărei structură chimică este descoperită abia în 1931. Astăzi știm că prin vitamina A se înțelege un grup de compuși necesari pentru vedere, creșterea oaselor, reproducere, regenerare, imunitate, sănătatea tractului respirator și a membranelor mucoase. Plantele furnizează precursori ai vitaminei A, numiți carotenoizi, pe care corpul nostru îi transformă în retinol și alte forme active. Cu cât o plantă are o culoare mai intensă și mai închisă, cu atât conținutul în carotenoizi este mai mare.
Totuși, descoperirea și caracterizarea vitaminelor au luat amploare odată cu zorii secolului trecut. În perioada 1897-1906 se administrează cu succes tărâțe de orez persoanelor suferinde de beri-beri, boală caracterizată prin afectarea funcției musculare (inclusiv a inimii), dificultăți de vorbire, confuzie mentală și chiar paralizii. Însă, abia în anul 1926, vitamina B1 este izolată, iar 10 ani mai târziu îi este descoperită și structura chimică. Denumirea de „vitamine” este propusă în 1911 de către Casimir Funk, descoperitorul acestei vitamine, pornind de la constatarea rolului vital pe care îl au substanțele necalorice în organismele vii.
În cazul în care necesitățile vitaminice nu sunt asigurate, treptat se instalează carența, care poate evolua de la forme ușoare până la forme grave și chiar letale. Vitaminele sunt considerate extrem de importante, deoarece este esențial aportul lor din dietă, organismul neputându-le sintetiza deloc sau neputând produce o cantitate suficientă bunei funcționări. De pildă, vitamina PP/B3 are ca precursor aminoacidul triptofan, putând fi astfel parțial sintetizată de către om și alte mamifere. Important de remarcat este faptul că bacteriile saprofite din microbiota intestinală produc unele dintre vitaminele necesare funcțiilor vitale ale organismului în cantități suficiente pentru a acoperi necesarul zilnic: vitamina K, B5, B9, biotină. Pentru celelalte, este necesară suplimentarea exogenă, adică aducerea lor din dietă, în primul rând, sau din suplimente alimentare, în cazul dezvoltării unor precarențe ori carențe.
Vitamina E este cel mai puternic antioxidant cunoscut și se găsește sub 8 forme: 4 tocoferoli și 4 tocotrienoli, având niveluri diferite de activitate biologică. Având activitate antioxidantă, vitamina E protejează celulele de efectele vătămătoare ale radicalilor liberi. Radicalii liberi pot fi de origine endogenă, rezultați din metabolism, dar și de origine exogenă, provenind din fumul de țigară, poluanții din aer, radiațiile ultraviolete. Surse alimentare de vitamina E sunt uleiul de germeni de grâu, semințele de floarea-soarelui, migdalele, alunele de pădure, untul de arahide.
Vitamina D se găsește în foarte puține alimente în mod natural (ulei de cod, somon, ciuperci sălbatice, ton, gălbenuș de ou), o parte importantă fiind sintetizată în piele sub acțiunea radiațiilor UV și activată ulterior în ficat și rinichi. Este esențială pentru absorbția calciului la nivelul intestinului subțire, ca și pentru utilizarea acestuia în organism. De asemenea, are rol de hormon, modulând creșterea celulară, activitatea neuromusculară, imunitatea și reducerea inflamației. Pentru o sinteză optimă de vitamina D și reducerea efectelor nocive ale radiațiilor ultraviolete, este recomandată expunerea la soare de două-trei ori pe săptămână, în perioada martie-octombrie, maximum 30 de minute.
O alimentație echilibrată, fără excese, dar variată, poate asigura necesarul de nutrienți, inclusiv de vitamine, dar și de molecule a căror existență poate nici nu este bănuită, dar care creează lumea biochimică a alimentelor din care ne alcătuim propriile țesuturi și corpuri.