Vlădica din pagini de Pateric

Vlădica Pimen mă ducea tot timpul cu gândul, prin purtarea sa de zi cu zi, la părinții pustiei din paginile Patericului. Așa îl percepea și doamna Zoe Dumitrescu- Bușulenga, maica Benedicta, căreia i-a fost duhovnic în ultimele decenii de viață. Vorbeam despre asta în neuitatele noastre ceasuri de taifas de pe ceardacul casei monahului Pimen Zainea și a părintelui Roman Braga de la Văratec, ce devenise de ani buni și cea a doamnei Zoe, unde fusese găzduită de maica Benedicta Braga și apoi de monahia Eufrosina Jescu și ucenica sa Pimena. Respira acea tocmire cuviincioasă, dar distinsă, așa cum erau odinioară casele de gospodari din satele noastre, chiar duhul cel smerit al monahului ajuns arhiereu al binecredinciosului popor român. Bucovina, care recâștigase după 1990 scaunul episcopal, cel din vremuri voievodale, l-a chemat să-i fie păstor, știindu-i evlavia și trăirea cea de adânc a spiritului național, ce se plămădise la Mănăstirea Putna în anii de nevoință ca veghetor la mormântul voievodului Ștefan și ghid al altarului neamului românesc. 

Vlădica Pimen iubea cu toată ființa sa vatra strămoșească aidoma moșilor și strămoșilor săi din Cotul Carpaților. A dobândit dem­nități înalte, dar a rămas în felul de a fi monahul în sufletul căruia simțământul de a fi român s-a păstrat în puritatea sa de cristal. Pilduitor în acest sens este modul în care s-a pregătit, întocmai cu cei care l-au precedat, pentru trecerea la cele veșnice. S-a grijit din vreme de sicriu, de lumânări și de toate cele ale datinii. A ales loc de veci la Sihăstria Putnei, în inima codrului, spre a fi pe mai departe în isihia cea sihastră. Și dorințele cele din urmă, de care a vorbit în toamna anului trecut într-un interviu, sunt grăitoare privind firea acestui viețuitor al aristocrației mona­hicești. A lăsat cu limbă de moarte, cum spuneau cei vechi, ca la ceasul coborârii în mormânt să picure acorduri din „Marșul funebru” de Chopin, să se audă sonurile „Baladei” lui Ciprian Porumbescu și să se învolbureze spre ceruri melopeic „Rapsodia” lui George Enescu. Și și-a dorit să se pecetluiască momentul cu suspine de buciume, glăsuind despre părerea de rău a părăsirii „Grădinii Maicii Domnului” și de bucuria urcării la ceruri.