Vorbiri ca de taină la Văratec
Am, nu de azi, de ieri, sentimentul că sunt posesorul unui prețios cufăr vechi. Timpul, în măcinișul lui implacabil, parcă l-a acoperit în dantele grele, cenușii, care, însă, miraculos, de cum mă apropii, își iau zborul asemenea unor lilieci treziți din torpoarea lor. Ca prin farmec, capacul se ridică singur și prind a străluce cu raze de astru din galaxii îndepărtate pietre din cele scumpe. Printre aceste comori sunt și cele cinci vorbiri ca de taină avute la Văratec cu trei figuri ale spiritualității românești, Ștefana Velisar Teodoreanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga și arhimandritul Bartolomeu Anania.
Într-un chip deosebit, vorbirile cu arhimandritul Bartolomeu Anania de la Văratec au în toate fibrele lor această mireasmă a locului. Scriitorul Valeriu Anania, al doilea eu al acestui monah de stirpe rară, începuse să-mi fie cunoscut în deceniul al șaptelea al secolului XX. Degustam ca pe un vin vechi verbul lui, arta cu care reușea să însuflețească lutul cuvântului, să-l dogorească în cuptorul incandescent al interiorității sale și să-l modeleze ca un olar din vechimi cucuteniene. S-a răspândit repede în Văratec, unde mă aflam an de an din 1973 ca viețuitor mirean, că arhimandritul Bartolomeu, Valeriu Anania, răspunsese invitației maicii starețe Nazaria Niță de a se statornici la Văratec. Din 1979, în sihăstria Neamțului avea să-i fie, până la chemarea sa în scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, în 1993, a doua sa reședință. Era, după Galaction și Agârbiceanu, un om al Bisericii care intrase în breasla scriitorimii pe ușa din față. Mai ales după apariția în 1985 a cărții sale de memorii „Rotonda plopilor aprinși”, prestigiul său crescuse exponențial în rândul oamenilor scrisului.
Bartolomeu Anania locuia la Văratec într-unul din cele patru apartamente ale Palatului Vlădicii Partenie Ciopron, în anturajul căruia se aflase. Străbăteam la câteva zile ograda Palatului, săream pârleazul și mă duceam să o văd pe doamna Zoe. Nu știu cum se făcea, dar, deși anume încetineam pasul când parcă mă furișam prin rotocolul curții Palatului, nu am avut norocul măcar o dată să-l zăresc pe părintele Bartolomeu. L-am întâlnit, cum se spune, în carne și oase, într-o duminică, atunci când, cu o camilafcă voinică pe cap și rasa vânturând în mersul lui cu o călcătură apăsată, împrăștia binecuvântări în stânga și-n dreapta. L-am ascultat apoi slujind și glasul lui baritonal, bine timbrat, căpăta surprinzător inflexiuni dulci, molatice, în toate pasajele care cereau tânguire psalmică. Avea ceva statuar în prezența sa plină de relief, cu acel contur de medalie al chipului, din care ochii, străjuiți de streașina unor stufoase sprâncene, pulsau ca niște cărbuni aprinși. Cuvântarea lui omiletică m-a cucerit din prima și tâlcuirea înțeleaptă, cu accente proprii, dar în duhul cuvenit, mă călătorea, cu strălucirea verbului, contemporan și bătrân, totodată, în timpuri biblice, cărora simțeam că le aparțin. Curând a sunat și ceasul întâlnirii directe cu Cuvioșia Sa, la unul dintre cenaclurile ad-hoc din sălașul doamnei Zoe, unde fusesem invitat. Am reușit atunci să schimb câteva vorbe cu părintele Bartolomeu. Mi-a zis că mă așteaptă la Palat să discutăm pe așezate. Și am fost nu o dată, cum o consemnează în „Amintiri” și „Jurnale”.
După 1989, deși prins în vârtejul evenimentelor și chemat să se implice în acestea, ceea ce și s-a întâmplat, părintele Bartolomeu își urma ascultarea cea mai însemnată, pe care o socotea o datorie sfântă. Își propusese să diortosească „Biblia”, întâi „Noul Testament”. Alesese Văratecul ca pe locul cel mai potrivit săvârșirii acestui sacerdoțiu. Instalase atelierul biblic în chilioara apendice, lipită de sufrageria uriașă a apartamentului. Când am intrat acolo, am avut simțământul că am pășit într-un paraclis. Pe strane ca dintr-o absidă se aflau deschise precum la slujire Biblii în toate limbile pământului. Erau zile în care truditorul cuvântului diortosit petrecea mult peste zece ceasuri lucrând ca un bijutier să găsească acele cuvinte care să exprime adevărul sacru. După ce în 3 noiembrie 1991 lansasem în eter TVR Iași, aveam mijloacele pentru a realiza un interviu pentru studioul nostru, dar și pentru canalul principal și unic, TVR 1. Exista la acea vreme duminica, la ora 18, pe acest post, o emisiune în cadrele căreia mă gândeam că ar fi fost potrivit a se difuza un prim și amplu interviu cu această personalitate a Bisericii, scrisului și culturii naționale. Cu acceptul primit, am trecut la fapte, și în martie 1992 m-am prezentat cu o echipă de filmare la Văratec. Am înregistrat vorbirea noastră ca de taină în acel atelier biblic. A fost un dialog de 30 de minute, atât cât era și spațiul emisiunii „Convorbiri de duminică”, una de mare audiență, difuzată în prime time, cu milioane de telespectatori. Era prima apariție mai consistentă pe micul ecran a părintelui Bartolomeu Anania.
A glosat cu șarm de neegalat asupra rânduielii din existența noastră, subiect asupra căruia avea să revină, ajungând a fi un laitmotiv al multor interviuri ulterioare. „Dragă domnule Ilisei, obișnuiesc să nu introduc cuvântul întâmplare în vocabularul meu, pentru că nu cred în el. Maică-mea avea o vorbă din bătrâni și pe care o folosesc acum și în limbajul Sfintei Scripturi, rânduială. Rânduiala vine de la rânduri, a intra în rând, sau a reintra în rând. Deci a reintra într-o ordine. Iar când această rânduială e făcută de Dumnezeu, însemnează că El este Cel care așază o anumită ordine în viața omului. Prezența mea la Văratec, și iată s-au împlinit 12 ani de când beneficiez de acest spațiu binecuvântat, cred că este o rânduială”.
A fost o vorbire care a curs ca o apă într-o albie de pe tipsie, cu mici învolburări, și cu o voluptate a mărturisirii. Sigur, interlocutorul meu s-a referit și la magnetismul acestui loc, definit ca „o sinteză a pământului românesc”.
Confesiunile, se vede, izvorâte din inimă, au zugrăvit un portret moral, au adus la lumină unghere ale interiorității, în care nu-i ușor niciodată să pătrunzi. Sigiliul se rupea în chipul cel mai firesc și taina cea tăinuită se desfereca. Au fost, totodată, în aceste vorbiri mărturisitoare informații prețioase privitoare la actul creator și la modul în care demiurgul nu a încetat să se manifeste o clipă chiar în condițiile de sugrumare a eului creator. Când s-a ivit momentul potrivit, am transcris taifasul și l-am inclus în cartea mea „Divanuri duminicale”, a doua din seria prin care îmi propuneam să valorific zăcământul din cufărul cu taifasuri și divanuri.
Răsunetul avut de acest interviu televizat nu l-a lăsat rece nici pe arhimandritul Bartolomeu Anania. Nu era el omul efuziunilor, dar, cu un zâmbet șăgalnic în colțul buzelor și cu o scaldă luminoasă a chipului de „zimbru”, mi-a dat de înțeles că am făcut amândoi o treabă bună.