Vorniceni, comuna revoltaţilor din 1949

Istoria nu este o ştiinţă destul de convingătoare. Este subiectivă pentru că lucrează cu jumătăţi de măsură. De unde, până mai ieri, noi, dacii, eram cei mai viteji dintre traci, azi am ajuns să cerem la cancelariile Europei statutul de europeni sadea. Ne tot lăudăm că i-am scos dinţii lui Sinan Paşa, dar nu suflăm o vorbă despre vremurile în care plecam capul în faţa oricărui cotropitor. De unde şi vechea zicală autohtonă: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie“. În manualele actuale despre problema colectivizării forţate, care a ţinut de prin 1946 şi până în 1952, de partea cea mai usturătoare a acestui eveniment istoric nu se spune mai nimic. Deşi atunci s-au petrecut evenimente mult mai dramatice decât cele de la Răscoala din 1907. Iar aici nu putem avea dubii, fiindcă mai există încă martori.

Unul dintre ei este profesorul Dionisie Pădureţ din Vorniceni. Dascăl remarcabil în obştea lui, ajuns mai apoi şi director coordonator al şcolilor din comună, Dionisie Pădureţ este, printre altele, şi unul dintre cei mai cunoscuţi participanţi la revolta populară din localitate, ce a avut loc în 1949. A suferit de pe urma ei, dar nu se plânge. Îşi poartă în continuare corabia pe apele învolburate ale istoriei, chiar dacă a ajuns la vârsta respectabilă de 84 de ani. A suferit de pe urma colectivizării ca mulţi alţii. Adică s-a împotrivit şi asta i-a macerat toată viaţa. Ceea ce povesteşte el oricărui este dispus să-l asculte întregeşte într-un fel istoria acestor locuri. Şi mai cu seamă acea perioadă a colectivizării care a fost omisă pe vremuri cu voie de la partid şi mai apoi cu voie de la partide. Şefi de partid întâmpinaţi cu proteste Într-o duminică de iulie a anului 1949 a poposit în Vorniceni un grup de patru activişti, cu primul-secretar în frunte, ca să le explice cetăţenilor cât de importantă ar fi pentru ei colectivizarea agriculturii. În ograda Primăriei se adunaseră ca la vreo 400 de localnici, mobilizaţi în prealabil de organe, să afle ce şi cum în privinţa colectivizării. Numai că oamenii nu s-au arătat prea încântaţi de noua formă de administrare a terenului, confundând-o cu un soi de comună primitivă, unde toţi munceau şi nimeni n-avea de câştigat. „Vreţi să ne purtaţi cu gamelele la şold, să ne daţi de mâncare cu porţia? După ce ne-aţi pângărit credinţa, ne-aţi luat bunurile gospodăreşti, ne-aţi pus biruri la grâu, carne, lapte, vreţi să ne mai luaţi şi glia strămoşească?“, s-a răstit atunci la şapcalii Dionisie Pădureţ. Şi nu i-a fost bine. Cei de faţă, crezând că a fost o păcăleală, au cerut să vină şi un contabil care să stabilească ce şi cum în privinţa înscrierii la Colectivă. Contabilul a venit cu braţul de adeziuni pe care localnicii l-au făcut ferfeniţe. Nu vroiau colectivizare şi pace. Erau ţărani vrednici, care, din moşi- strămoşi, au avut respect faţă de pământ şi familie. Pe vremea aceea, pământul era cam ceea ce reprezintă euro în zilele noastre. Era moneda naţională. Ţăranii aveau un adevărat cult pentru pământ, iar cei care au rezistat vremurilor de restrişte de atunci, îl mai au şi astăzi. La Vorniceni încă mai sunt dintre cei pentru care pământul reprezintă sensul vieţii. Atunci, când cu colectivizarea, mulţi au avut de suferit pentru curajul lor de a se împotrivi unui nou sistem administrativ. Colectivizarea reprezenta pentru ei un furt la drumul mare. Şi aşa a şi fost, dar istoria actuală evită să ne explice ceea ce s-a întâmplat în fapt. Trimişii lui Emil Bobu făceau tot ce le stătea în putinţă să aplice întocmai şi la timp directivele de partid şi de stat. „Pe tatăl meu, Toader Epure, l-au dus în pădure, la Gorovei şi l-au pus cu capul pe un trunchi de copac şi i-au spus: Dacă nu recunoşti, îţi tai capul. Şi stăteau cu toporul lângă el“, spune Viorel Epure, inginer şi profesor la Şcoala din Vorniceni. Nu i l-au mai tăiat fiindcă Toader Epure s-a înscris „de bunăvoie şi nesilit de nimeni“ la Colectivă, ba chiar a şi recunoscut că a făcut parte din tagma revoltaţilor. Răsculaţi potoliţi cu muzică Ca să astâmpere pofta de gâlceavă a revoltaţilor din Vorniceni, activiştii au început să-i culturalizeze. Evident că în fruntea acestei acţiuni trebuia să fie intelectualii satului, că doar nu aveau să facă acest lucru miliţienii şi membrii de partid. Ei bine, la această treabă se pricepea cel mai bine profesorul Dionisie Pădureţ. Ca să nu se ia din nou la bătaie pentru câteva palme de pământ, acesta a acceptat să înfiinţeze şi o formaţie folclorică menită să dea Vorniceniului un suflu nou. Au suflat ţăranii în fluiere până când formaţia a ajuns celebră, ba chiar, peste ani, a fost şi laureată la Festivalul Naţional „Cântarea României“. Drept pentru care, profesorului Pădureţ i s-au acceptat toate păcatele din timpul revoltei, ba chiar a fost şi apreciat de noua conducere pentru încrederea pe care a dat-o acelor săteni care nu acceptau colectivizarea. Mărturie stă un document aflat la directorul Şcolii nr. 1 din Vorniceni, în care se scrie: „Umbrele îndoielii ce le aveam în suflete mi-au fost risipite de tov. director de şcoală şi de cămin, Pădureţ Dionisie şi m-am decis să mă înscriu în Colectivă alături de oamenii muncii din comună“. Semnat Nichifor Alexandru, în data de 4 martie 1962. Din 1949 şi până în 1962, activiştii comunişti au avut de furcă, nu glumă. Primind încuviinţarea profesorului Pădureţ au putut raporta în sfârşit încheierea colectivizării. Închisoare pentru refuzul colectivizării A fost scandal mare atunci, în ’49, la Vorniceni. Oameni cu un simţ al proprietăţii desăvârşit nu erau dispuşi să cedeze nici pământul de sub unghii. Lui Mihai Ungureanu, om la 87 de ani nici acum nu-i vine a crede ce s-a întâmplat la vremea respectivă. După patru ani de prizonierat în urma războiului a mai făcut şi puşcărie fiindcă n-a vrut să se înscrie în colectiv. „M-au condamnat la şase luni fiindcă nu am vrut să mă fac membru de partid. M-am judecat cu ei după aia un an de zile. Parcă ce-am câştigat? N-am câştigat nimic. Dar parcă de la Război am câştigat ceva? Nu mi-a dat nici o palmă de pământ“, spune Mihai Ungureanu, veteranul luptătorilor din Vorniceni. Deşi bate acuşi veacul de existenţă, Mihai Ungureanu este verde la trup şi sprinten ca pe vremea când se lua la trântă cu ruşii şi nemţii pe toate fronturile, de la est la vest. Retras în schimnicia lui din preajma şcolii din Vorniceni, Mihai Ungureanu îşi trăieşte a patra tinereţe în neîmplinirea idealurilor lui de aproape un secol. „Pe chelea ţăranului trăiesc toţi. Dar de la agricultură trăieşte toată suflarea, până şi preşedintele“. Mihai Ungureanu are tot dreptul să se plângă de starea lui actuală. A trecut prin nu ştiu câte regimuri, pe care le-a slujit cu patriotism şi de la care n-a avut parte de nici unele. Înaintea războiului a suferit de pe urma boierilor şi arendaşilor. La război a fost luat prizonier şi a stat patru ani departe de obştea natală. După război i-au luat comuniştii pământul, iar acum stă cu recolta în hambare pe care nu dă nimeni doi bani pe ea. „Nu m-am ales cu nimic de la viaţa asta. Am luptat pe front. M-au luat de-acasă cu doi copii şi când m-am întors aveam trei. Cu ce m-am ales? Cu o nevastă şi nişte copii“, mai spune Mihai Ungureanu. Când îl întrebi câţi are îţi spune că unu-i înmormântat la cimitirul din sat, altul e plecat la Piatra Neamţ şi aşa mai departe. Bătrâni terorizaţi de hoţi După o viaţă chinuită şi fără prea mari satisfacţii, Mihai Ungureanu îşi oblojeşte rănile sufleteşti la adăpostul locuinţei din Vorniceni, alături de cea care i-a fost sprijin în toţi aceşti ani. În vreme ce el grijeşte de toate cele 7 hectare de pământ pe care le are în proprietate, nevasta lui, ajunsă la vârsta de 84 ani, se chinuieşte şi ea cum poate pe lângă casă. Mai cu hrănitul animalelor, mai cu infractorii care nu mai prididesc a da iama prin gospodăriile oamenilor. „Nişte copii vin seara şi îmi pun becul în geam. Ne fură din ogradă şi-şi bat joc de noi“. La care, consortul ei intervine cu o maximă demnă de un vrednic ţăran român: „Românul ăsta e atât de spurcat. Îi harnic, munceşte, dar fură al dracului“. Comuna Vorniceni a mai rămas acum cu vreo 4.800 de locuitori. Este considerată ca un pol al infracţionalităţii, dar nu-i chiar aşa. Infractorii sunt doar nişte derbedei tineri şi fără o altă îndeletnicire. Majoritatea sunt oameni cu respect faţă de locurile natale şi mai cu seamă faţă de pământul moştenit de la strămoşii lor. Primarul comunei, Ovidiu Corleciuc, spunea cândva că la Vorniceni apa-i bună, dar oamenii-s răi. Cu timpul însă cele două noţiuni încep să se alinieze.