Vremea mironosiţelor

Duminica a treia după sărbătoarea Învierii Domnului Hristos este, în Biserica Ortodoxă, o altă evocare (pe lângă praznicul împărătesc al Bunei Vestiri bunăoară) a chipului şi, nu în ultimul rând, a rostului femeii creştine în rânduiala lui Dumnezeu cu lumea. Totodată, cu această ocazie, se verifică (pentru a câta oară?) extraordinara Pedagogie divină, strâns legată de şi împletită indisolubil cu Pronia dumnezeiască, adică cu modul în care Creatorul tuturor făpturilor Se manifestă în calitate de Tată. Mironosiţele sunt o paradigmă a felului în care Pedagogia divină de care vorbeam mai sus este aplicată nu după considerentele unei omenităţi autosuficiente, justificabile şi justificate (chiar dacă ea, omenitatea, s-a bucurat de anturajul lui Dumnezeu întrupat), ci potrivit voinţei atoateştiutoare şi mai ales atoateiubitoare a Sfintei Treimi. Să recunoaştem deschis: câţi dintre noi, care am fi citit textul Sfintei Evanghelii până la momentul punerii în mormânt a Domnului şi fără să cunoaştem deznodământul arătărilor de după Înviere, s-ar fi aşteptat ca Hristos, Biruitorul morţii, să Se arate femeilor aflate cumva în planul secund al povestirii biblice de până atunci? Ne-ar fi venit în minte mai întâi Apostolii sau cei şaptezeci de ucenici sau probabil că toţi ne-am fi gândit, în pofida logicii noastre umane, că Învierea ar fi putut constitui o probă de forţă, cu un accentuat caracter, dacă nu revanşard, cel puţin demonstrativ, a Mântuitorului în faţa tuturor celor care I-au tăgăduit existenţa şi învăţătura, minunile şi Învierea din morţi. Acum ar fi fost momentul cel mai propice pentru vădirea fastuoasă a identităţii hristice divino-umane. Dar nu. Hristos, în iconomia Lui iubitoare, alege ca prima veste a ridicării Sale din groapă (aşa cum frumos se exprimă un tropar al Săptămânii Luminate) să o primească femeile mironosiţe, cele care până atunci îndepliniseră oarecum o lucrare de slujire a celor din imediata apropiere a lui Iisus Hristos. Nu Apostolii se bucură primii, aşa cum probabil ne-am fi aşteptat, de noua bună vestire a Învierii, ci femeile care avuseseră îndeajuns de suficient curaj să Îl urmeze necondiţionat, să parcurgă împreună cu El, pas cu pas, Via dolorosa, să asiste la Răstignire şi la coborârea de pe Cruce, femeile mironosiţe, adică propovăduitorii (sau propovăduitoarele) propovăduitorilor lumii, misionarii misionarilor de mai târziu. Asta înseamnă că Hristos, Dumnezeu Atotştiutor şi Atoatevăzător, avusese în vedere permanent şi cunoscuse inima mironosiţelor, observând jertfelnicia lor în urmarea Lui neprecupeţită.

Dincolo, însă, de conotaţia peiorativă pe care, în limba română, l-a căpătat cuvântul mironosiţă, devenind din calitate defect, este nimerită observaţia existenţei unei anumite sensibilităţi specifice Sfintelor Femei, întruchipări, printre altele, şi a feminităţii curate şi, mai presus de asta, asumate. Nici una dintre aceste femei aducătoare de miruri la mormântul Mântuitorului nu s-a simţit în vreun fel prejudiciată sau decăzută cumva din propria demnitate din pricina faptului că o atenţie deosebită s-a acordat până atunci celor doisprezece ucenici, nici una dintre ele nu a fost ofuscată pentru că a lipsit de pe Tabor sau din Ghetsimani, de exemplu, şi tot nici o mironosiţă nu s-a gândit să renunţe la a-L urma pe Hristos pentru aparenta nedreptate care ar putea fi reclamată de feminism, însemnând feminitate în egoism, şi care ar fi determinată de păruta inechitate între Apostoli şi femeile care Îl însoţeau pe Mântuitorul. După mărturia unanimă a Tradiţiei Bisericii, iniţiativa pozitivă continuă a mironosiţelor este o prelungire a dialogului şi, în speţă, a acceptului necondiţionat izvorât din acel Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău! al începutului mântuirii venit la plinirea vremii. Supunerea Maicii Domnului şi mai apoi a mironosiţelor nu vădeşte absolut deloc frustrarea unei ascultări impuse ori nemulţumirea unei justiţii aparent nedrepte, ci înţelegerea rânduielii dumnezeieşti. Gândul nemulţumirii faţă de utopica inegalitate, presupusă şi uneori chiar propovăduită în creştinism, dintre bărbat şi femeie, constituie demontarea, treaptă cu treaptă, a credinţei în Dumnezeu şi, în egală măsură, urgentarea voii Lui în ceea ce ne priveşte. Dincolo de marea plinire a vremii, în care s-a pus început mântuirii şi îndumnezeirii noastre prin Hristos, fiecare dintre noi trăieşte, în diferite momente ale vieţii lui, o plinire a vremii în mic, acomodată personalităţii fiecăruia şi, nu în ultimul rând, hotărâtă dumnezeieşte. Neprecipitându-se, mironosiţele au aşteptat-o până la capăt, rostind primele Hristos a înviat!