Ziua dintâi a lui Gerar și învățăturile ei

Ziua întâia a lui Gerar nu este doar pragul noului an civil, ci o răscruce adâncă în Duh, luminată de sărbători cu o covârșitoare însemnătate pentru viața creștină.

Pe de o parte, prăznuim smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care, din iubire pentru oameni, S-a făcut om și S-a supus Legii. Pe de altă parte, cinstim viețuirea unuia dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii, Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, lumină a veacului al IV-lea, numit pe drept cuvânt veacul de aur al teologiei creștine.

Mântuitorul Iisus Hristos nu a venit în lume ca să strice Legea și prorocii, ci ca să le împlinească. El, Cel fără de păcat, a primit tăierea-împrejur, supunându-Se unei rânduieli vechi, așezată ca legământ și păstrată de poporul ales încă din vremea lui Avraam, părintele credinței, iubitorul și prietenul lui Dumnezeu, ca pregătire tainică pentru legea desăvârșită ce avea să fie adusă lumii de Fiul lui Dumnezeu.

Pe lângă supunerea față de Legea veche, sângele Mântuitorului vărsat la tăierea-împrejur vestește, în chip tainic, începutul răscumpărării noastre. Acele câteva picături de sânge sunt ca o prevestire a Golgotei, unde Mântuitorul avea să Se jertfească deplin, izbăvindu-ne de blestemul Legii și deschizând astfel calea vieții celei noi.

Ucenicii Domnului, luminați de învățătura Sa, ne-au lăsat nouă, creștinilor, cuvânt limpede: nici tăierea-împrejur, nici netăierea-împrejur nu au valoare mântuitoare în sine, ci credința care lucrează prin iubire (cf. Galateni 6, 15). Acest adevăr l-a rostit Sfântul Apostol Pavel, iudeu învățat între cei mai de seamă ai vremii sale, ucenic al lui Gamaliel, dar mai ales vas ales și gură a Duhului Sfânt, condei insuflat de har, cum puțini au fost în istoria Bisericii.

Smerenia Mântuitorului se arată și prin ducerea Sa la templu, în a opta zi după naștere, când I s-a pus numele Iisus, nume vestit de înger mai înainte de zămislire. De aceea Biserica prăznuiește această zi, în care Cel ce poartă numele mai presus de orice nume Se supune rânduielii, intră în istorie, primește Legea pentru a o plini din interior.

Părinții Bisericii ne atrag astăzi atenția și asupra unuia dintre puținele episoade din copilăria Domnului păstrate în Evanghelie. După obiceiul familiilor evlavioase, care veneau de departe să se închine la templul din Ierusalim, Mântuitorul Se află, la o vârstă fragedă, în casa Tatălui Său. Acolo unde ochii Domnului sunt ațintiți ziua și noaptea, El Își descoperă identitatea Sa adevărată.

Când Fecioara Maria Îi spune, cu glas de mamă îndurerată, că ea și Iosif Îl căutau, Hristos răspunde cu blândețe și adâncime: „Nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 49). Era deplin conștient de Cine este și de misiunea Sa. Iar Maica Domnului tăinuia toate acestea în inima ei ca pe niște semințe de lumină.

Smerenia fără hotar a Mântuitorului Hristos rămâne un model pentru noi, chiar dacă adesea privirea noastră se abate de la aceste mari taine. Dragostea Lui față de Lege vine din ascultarea iubitoare, nu dintr-o necesitate, până la vremea când va aduce o altă „tăiere-împrejur”: Botezul creștin, legământ nou, care nu atinge doar trupul, ci străpunge inima, cerând o schimbare mai adâncă decât a rânduielii vechi făcute cu Avraam.

Prima zi a lui ianuarie ne deschide și o altă filă luminoasă, anume pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai mari episcopi ai Bisericii. Deși a păstorit doar nouă ani, în jurul anului 370, fiind încă tânăr - a fost hirotonit întru episcop la vârsta de 40 sau 41 de ani -, lucrarea sa a fost de o intensitate și o strălucire apostolică. Era văzut și se purta ca un înger atât în slujire, cât și în cuvânt, în faptă și în gând.

Biserica vremii sale, abia ieșită din catacombe, nu era lipsită de suferințe. Dimpotrivă, se confrunta cu persecuții mai subtile și adesea mai primejdioase: arianismul, semiarianismul, pnevmatomahii, încercări repetate de a sfărâma unitatea credinței. În acest context tulburat, Sfântul Vasile și-a păstorit turma asemenea Apostolilor din zorii Bisericii, cu fermitate, discernământ și iubire jertfelnică.

Format într-un mediu cu tradiție creștină, dar frământat de tensiuni doctrinare, el s-a pregătit temeinic încă din tinerețe. Studiul a fost pentru el o vocație, retorica, filosofia și cultura vremii fiindu-i insuflate încă din familie, prin exemplul tatălui său. Toate acestea nu l-au îndepărtat de Dumnezeu, devenindu-i unelte ale slujirii, punți între credință și mintea omului.

Astfel, suntem chemați să unim smerenia lui Hristos cu râvna și înțelepciunea Sfântului Vasile, să păstrăm în inimă, asemenea Maicii Domnului, cuvintele și tainele lui Dumnezeu, și să lăsăm ca noul an să înceapă cu adâncire în Duh, prin credință lucrătoare și iubire.

Deși provenea dintr-o familie numeroasă, Sfântul Vasile a avut privilegiul rar, pentru vremea sa, de a studia în cele mai importante centre ale lumii de atunci: la Cezareea Capadociei, la Constantinopol și, mai ales, la Atena. Cetatea Atenei, deși nu era încă pătrunsă în profunzime de duhul creștin, păstra ecourile predicii Marelui Pavel. Era o școală de prestigiu, loc al formării intelectuale de vârf. Cu vremea, prin ierarhii care au trecut pe acolo și prin marii trăitori ai Bisericii, Atena avea să devină un reper emblematic pentru întreaga lume creștină.

Acolo, Sfântul Vasile a deprins retorica, filosofia, gramatica, astronomia și medicina - atât cât era cunoscută atunci, mult diferită de cea de astăzi - și alte științe folositoare. Mai târziu, el însuși va mărturisi, împreună cu prietenul său de suflet, Sfântul Grigorie Teologul, că în slăvita cetate au cunoscut doar două drumuri convergente: al Bisericii și al școlii. Nici unul nu l-a anulat pe celălalt; dimpotrivă, s-au luminat reciproc.

Întors acasă, cum ne spune unul dintre biografii săi, Vasile a găsit o familie cu totul dăruită Evangheliei. Nu era nicidecum o metaforă, ci o realitate concretă, întrucât una dintre casele familiei fusese transformată în mănăstire. Bunica dinspre tată, Macrina cea Bătrână, era una dintre cele mai evlavioase femei ale epocii, care a desfășurat o adevărată școală de credință pentru nepoți. De la ea au învățat alături de Sfântul Vasile și ceilalți frați, unii dintre ei cinstiți ca sfinți de Biserică, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru al Sevastiei, ambii episcopi, și Navcratie, mare trăitor și nevoitor. Li se adaugă sora lor, Macrina cea Tânără, precum și părinții, Vasile și Emilia, care au mers pe același drum al sfințeniei. Rar întâlnim în istorie o familie în care aproape fiecare membru să devină lumină pentru Biserică.

În cei numai 49 de ani de viață, Sfântul Vasile cel Mare a lucrat cât alții nu ar fi reușit nici în două veacuri. Mai întâi de toate se cuvine să amintim virtutea de căpetenie a vieții sale: dragostea lui arzătoare pentru Sfânta Scriptură. Cunoștea pe de rost mulți psalmi și a lucrat îndelung la tâlcuirea lor. Fiecare verset, așa cum îl explică, vădește o inspirație adâncă, o pătrundere a sensurilor care nu poate fi rodul simplului efort omenesc. Asemenea profunzimi întâlnim doar la Marii Părinți ai Bisericii, precum Sfântul Ioan Hrisostom, cel numit pe drept „gura de aur” a creștinătății, și la Sfântul Grigorie Teologul, sau cuvântătorul de Dumnezeu.

Cuvântările și scrisorile Sfântului Vasile sunt, de asemenea, impresionante. Pentru perioada respectivă, numărul epistolelor alcătuite de el este uimitor: aproape 400, dintre care unele s-au păstrat până astăzi, iar despre altele aflăm din mărturii ale epocii imediat respective. Acestea cuprind învățături de mare importanță pentru credința noastră, unele fiind adevărate tratate de teologie, altele îndrumări pastorale prețioase sau apologii ferme ale dreptei credințe. Cine s-ar mai putea lăuda cu o asemenea moștenire scrisă, atât de bogată și de adâncă?

Hirotonit episcop în anul 370, Sfântul Vasile a păstorit într-o vreme extrem de dificilă. Împăratul Valens era potrivnic dreptei credințe, iar istoria ne arată că nu a fost singurul conducător care, crezându-se atotputernic, s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Încă din vremea studiilor la Atena, Vasile, observându-i comportamentul, îi spusese lui Grigorie: „Acest om va aduce multă tulburare în viața Bisericii”. Sunt oameni care își trădează micimea sufletească înainte de a ajunge la demnități înalte...

Între Sfântul Vasile și Valens s-au purtat confruntări repetate. Însă împăratul rămânea împietrit la inimă, netăiat împrejur nici la inimă, nici la urechi. Nu voia să asculte și nu înțelegea ce înseamnă datoria unui bazileu chemat să slujească lui Dumnezeu. Doar un singur an din activitatea episcopală a Sfântului Vasile s-a desfășurat într-o relativă libertate, după moartea lui Valens. Dar, fiind slăbit de boală și istovit de lupte, nu a mai putut face prea mult; își dăruise deja toate puterile slujirii sacerdotale.

Iritat de activitatea episcopilor de la Alexandria și Cezareea, Valens l-a trimis pe prefectul său, Modestus, să-l amenințe pe Sfântul Vasile. Trimisul imperial i-a adus la cunoștință cerințele împăratului, dar Vasile le-a refuzat fără ezitare. I-a spus cu o libertate uimitoare: „Nu ai cu ce să mă ameninți. Nu am nimic de care să fiu legat pe acest pământ. Dacă mă veți omorî, sunt pregătit. Dacă mă veți exila, să știți că tot pământul este al lui Dumnezeu și orice loc poate deveni casă, pentru scurt timp, în călătoria noastră spre cer”.

Uimit, Modestus a mărturisit: „Nici un episcop nu mi-a vorbit vreodată astfel”. Mai târziu, avea să-l prețuiască profund, mai ales după ce Sfântul Vasile l-a vindecat dintr-o boală gravă. Dintr-un dușman înverșunat, Modestus a devenit un admirator al Marelui Ierarh.

Când însuși Valens a venit la Cezareea, cu gând ostil, și a aflat că se săvârșește slujbă în biserică, a intrat și el. A rămas impresionat de frumusețea cântării și a rânduielii, dar mai ales de ordinea desăvârșită, de pacea și de armonia care domneau acolo. Era, fără să-și dea seama, mărturia vie a lucrării Sfântului Vasile: o Biserică statornică, luminată, neclintită, chiar și în fața puterii imperiale.

Ni se spune că, într-o zi de praznic, împăratul s-a așezat în rândul celor care aduceau daruri la Altar. Erau momente ale Sfintei Liturghii în care credincioșii veneau cu daruri felurite - unele simple, altele prețioase - roade ale pământului și ale muncii lor. În mod deosebit, pâinea și vinul, menite să devină Trupul și Sângele Domnului, dar și alte daruri, aduse cu inimă curată. Valens s-a așezat la rând cu ceilalți, aducând darurile Sale Marelui Vasile, deși inițial venise cu alte gânduri.

Sfântul Efrem Sirul, care l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare, mărturisește că a văzut cu ochii săi un porumbel alb zburând prin biserică. Și ne spune - iar pe sfinți suntem chemați să-i credem, chiar și atunci când slăbiciunea credinței noastre ne face să ezităm - că acest porumbel se apropia de urechea Marelui Vasile în timpul predicii. Era semnul limpede al lucrării Duhului Sfânt, Care îi insufla cuvântul, Care îi dădea putere și adevăr, Care făcea din glasul său izvor de lumină pentru cei ce-l ascultau.

Între cele mai însemnate lucrări ale arhieriei Sfântului Vasile rămâne apărarea dreptei credințe. A vorbit și a scris cu fermitate împotriva arienilor, iar tratatul său Împotriva lui Eunomie și alte scrieri teologice au avut un rol hotărâtor la Sinodul al II-lea Ecumenic. Într-o vreme în care erezia tulbura Imperiul și sufletele oamenilor, Sfântul Vasile a mărturisit cu putere că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

După ce, cu patruzeci de ani mai înainte, erezia lui Arie zdruncinase pacea Bisericii, pnevmatomahii și arienii și-au unit eforturile pentru a tulbura din nou viața eclesială. Din nefericire, urmașii lor nu lipsesc nici astăzi, purtând aceleași neliniști și rătăciri.

Pe lângă apărarea dogmei, o pagină de neșters din viața Sfântului Vasile este dragostea pentru cei aflați în suferință: pentru bătrâni, pentru săraci, pentru leproși. În apropierea Cezareei, el a întemeiat un adevărat oraș al milei, cunoscut mai târziu sub numele de Vasiliada. Acolo se aflau case de oaspeți, adăposturi pentru bătrâni, bolnițe pentru cei bolnavi, iar în jurul lor s-a dezvoltat, în timp, un oraș întreg. Există mărturii din veacul al V-lea care ne spun că aceste instituții erau conduse de episcopi, alții decât cel al Cezareei, și se ocupau exclusiv de lucrarea filantropică a Bisericii.

Ni se spune că Sfântul Vasile îi vizita aproape zilnic pe bolnavi și că îi săruta chiar și pe leproși. Acest fapt reflectă asumarea de bunăvoie a riscului de contaminare, deci de purtare a aceleiași suferințe. Pentru Vasile cel Mare, în cei care pătimeau Se afla Însuși Hristos, Care suferă împreună cu oamenii până la sfârșitul veacurilor. Acest cuvânt nu îi aparține direct, ci fratelui său întru slujire, strălucitului Ioan Gură de Aur, dar el l-a trăit cu deplină fidelitate.

Sfântul Vasile cel Mare este pomenit alături de cei mai mari teologi ai Bisericii, rămânând model viu pentru toți slujitorii ei: Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, care au trăit în același veac plin de încercări, pe care Părinții Bisericii l-au numit „de aur” nu pentru bogății materiale, ci pentru aurul cuvintelor și al trăirii lor, fără egal în întreaga istorie a creștinismului.

Dacă unii așteaptă Anul Nou doar ca pe o zi a petrecerilor, a reuniunilor zgomotoase, a artificiilor și a revelioanelor, se cuvine să ne aducem aminte, nu doar unii, ci toți, că Domnul este Cel care a pus vremurile și anii în stăpânirea Sa. O zi care marchează începutul unui nou an civil trebuie să fie pentru noi un prilej de evaluare a timpului și a vieții, dar mai ales de întoarcere - fie și în ceasul al unsprezecelea - pe drumul care duce către Dumnezeu.

Aceste cuvinte nu sunt întâmplătoare. Dacă omul nu se întoarce, măcar în ultima zi, este pierdut, oricâte petreceri și ceremonii ar aduna în viața sa. Mântuitorul vorbește într-una dintre parabolele Sale despre un om care petrecea în strălucire în fiecare zi, având ospețe bogate și prieteni asemenea lui, dar care nu oferea nici măcar firimiturile de la masă celui sărac, plin de bube, care era dincolo de poartă. Și nu l-a condamnat pentru că petrecea, ci pentru că nici măcar o dată, în întreaga lui viață, nu a privit cu milă spre cel aflat în suferință.

Sfântul Andrei Criteanul, unul dintre cei mai mari imnografi ai Bisericii, scrie în Canonul său: „Vremea zilelor mele este pe sfârșite”. Simțind apropierea sfârșitului, mărturisea, cu cutremur, că nu făcuse fapte meritorii, rugându-L pe Dumnezeu: „Măcar la sfârșit Miluiește-mă!”.

Dacă privim timpul din această perspectivă, înțelegem cât de repede trece și cât de ușor ne amăgim cu lucrurile deșarte și trecătoare ale acestei lumi.

Iar într-o zi pe care mulți o socotesc cea mai importantă din an, începutul anului civil, suntem chemați să înțelegem adevărata valoare a timpului, să-l prețuim și să cerem lui Dumnezeu să-l sfințească. Iar odată cu sfințirea timpului, să ne preocupe lucrurile cu adevărat importante, care rămân dincolo de asemenea clipe.

Biserica noastră serbează începutul Anului Nou la 1 septembrie, odată cu începutul Indictionului, o rânduială cu rădăcini adânci în Bizanț, celebrată odinioară cu solemnitate, cu participarea împăratului și a întregii suflări eclesiale. Este o așezare cu totul diferită de felul în care lumea așteaptă și prăznuiește ziua de 1 ianuarie, cu zgomotul și graba ei. Și totuși faptul că, în această zi, în biserici vin măcar o parte dintre credincioși constituie un motiv de bucurie și nădejde.

Poate că pentru noi, la nivel personal, asemenea prezență pare neînsemnată. Dar pentru Biserică, privită în deplinătatea ei, drept comunitate divino-umană, care Îl cinstește pe Hristos, are o valoare profundă. Biserica nu slăvește zilele, nopțile sau simpla trecere dintre ani, ci Îl slăvește pe Creatorul universului. Iar aceste rânduieli binecuvântate ne așază, cu mai multă claritate, în fața unei realități pe care o uităm prea ușor: trecerea noastră grabnică printr-o efemeră amăgire.

Îl rugăm pe Domnul istoriei și Împăratul veacurilor, Cel care a făcut zilele și anii, să le sfințească și, împreună cu ele, să ne sfințească pe toți. Suntem chemați să pătrundem taina smereniei Lui, arătată neîncetat, cum o întâlnim și în această zi. Să înțelegem că nici tăierea-împrejur, nici netăierea-împrejur nu au putere în sine, ci credința lucrătoare prin iubire (Galateni 5, 6).

Suntem chemați să înțelegem că Biserica lui Hristos are prieteni și apărători pe care nici o vrăjmășie nu îi poate birui. Iar unul dintre aceștia este Sfântul Vasile cel Mare. El și alți trăitori asemenea lui au știut să prețuiască zilele și anii, tocmai întrucât au înțeles fragilitatea lor, acea „vreme rea” despre care vorbește Sf. Ap. Pavel, adică timp greu, scurt, supus încercării (Efeseni 5, 16).

Dacă vom învăța să privim timpul astfel, cu discernământ și responsabilitate, vom gusta bucurii adevărate, măcar și ca niște fărâme de lumină, asemănătoare trăirilor înalte ale sfinților, chiar dacă nu ne-am ridicat la măsura lor...