Ziua în care Bucovina rămâne de-a pururea unită cu România, 28 noiembrie 1918

Un articol de: Prof. dr. Dorin Stănescu - 27 Noiembrie 2024

Parte a trupului Moldovei lui Ștefan cel Mare, Bucovina a fost ruptă brutal din matca sa și tranzacționată între marile imperii ale epocii: otoman, rus și habsburgic. În perioada 1768 și 1774 are loc un război lung între două imperii, Otoman și Rus, iar Moldova este ocupată militar de către armata țaristă. Profitând de slăbiciunea turcilor, habsburgii au cerut zona de nord a Moldovei pentru a avea o mai bună conexiune a Transilvaniei cu Galiția, iar pentru a obține acest teritoriu au oferit atenții marilor dregători otomani sau feldma­reșalului rus Piotr Rumianțev.

Comandant al trupelor ruse aflate în Moldova, Piotr Rumianțev a primit 5.000 de ducați de aur și o tabacheră, tot de aur, încrustată cu briliante. Pentru aten­țiile acestea, comandantul rus a permis intrarea trupelor imperiului habsburg în Bucovina, iar la 26 aprilie 1775 anexarea acestei provincii era un fapt împlinit. În aceste condiții a început stăpânirea, timp de aproape 150 de ani, a Curții de la Viena asupra Bucovinei. Pentru românii de aici, stăpânirea habsburgică și mai apoi cea a dualismului austro-ungar a însemnat o lungă perioadă de asuprire, dezna­ționalizare, catolicizare și germanizare.

Învățământul în limba română a avut de suferit, dar şi Biserica Ortodoxă Română a fost puternic afectată de măsurile noii stăpâniri care, spre exemplu, au redus parohiile de la 247 la 186, iar din 20 de mănăstiri au mai lăsat numai patru, restul fiind desființate. Pe acest fundal, în care românii nu se mai bucurau de drepturi naționale, iar a fi român era tot mai greu, la începtul secolului al XX-lea s-a creat aici o puternică mișcare națională, încurajată de evoluțiile internaționale și sprijinită de România.

Rolul Bisericii Ortodoxe Române în menținerea ființei naționale și în pregătirea Unirii

Într-o excelentă lucrare publicată la sfârșitul anilor 30, intitulată „Istoria Unirii Românilor”, preotul, profesorul și istoricul Ioan Lupaș a realizat o amplă analiză a procesului istoric prin care, în acel de neuitat an 1918, poporul român și-a îndeplinit idealul unirii și a arătat în demonstrația sa că actul acesta  nu a apărut din neant, ci a reprezentat o acumulare sistematică, o jertfă de sine pe care societatea românească a depus-o în acest sens. În viziunea lui Ioan Lupaș, un rol aparte l-a avut Biserica Ortodoxă Română care, prin „stăruințe de veacuri în slujba de luminare și îndrumare a poporului, a ocrotit, peste toate granițele vameși­lor, unitatea sufletească a neamului” și a pregătit de ajuns calea unei înfăptuiri trainice a unirii naționale-politice, împlinite la 1600 numai ca o dovadă premergătoare că era cu putință”. 

Ca peste tot unde marile imperii au ocupat teritoriile locuite de români, Biserica Ortodoxă a fost supusă unor mari presiuni și obligată la o conformare și supunere față de autoritatea statală. Numeroase reorganizări care vizau pierderea caracterului național, opoziții față de acțiunile preoților români, bariere administrative au fost puse mereu în fața clerului ortodox român, care a trebuit să îndure și să facă jertfe semnificative pentru ca limba, credința, tradițiile și spiritul național să fie conservate și transmise mai departe ca o prețioasă moște­nire. În acest context, preoţimea română din Bucovina s-a poziționat ca un actor important în lupta pentru unire. Nu întâmplător, auto­ritățile imperiale i-au considerat pe preoții ortodocși români ca suspecți de iredentism, naționalism și atitudini antiimperiale.

Primul Război Mondial a oferit românilor din Bucovina șansa de a se ridica la luptă pentru schimbarea statutului lor. În cadrul acestei lupte s-a remarcat Mitropolitul Ortodox al Bucovinei, Vladimir de Repta. În jurul său, o întreagă pleiadă de preoți s-a implicat în activitățile naționale și implicit în lupta pentru Unirea cu Patria Mamă. În ceea ce-l privește pe Mitropolitul Vladimir de Repta, el a fost acuzat că este ostil imperiului, iar în 1916 a fost îndepărtat din scaunul arhieresc și forțat să plece în exil. Avea să se întoarcă odată cu disoluția imperiului.

Mișcarea națională românească din Bucovina

Toamna anului 1918 a adus prăbușirea armatei austro-ungare și ulterior disoluția acesteia, iar o consecință directă a fost apariția unor frământări interne. Imperiul multinațional opresor nu putea să se mențină fără armată și mai ales cu tendințele centrifuge ale provinciilor sale. La 16 octombrie 1918, împăratul Carol I a emis o proclamație, „Către popoarele mele”, în care își exprima dorința reorganizării unei Austro-Ungarii bazate pe o federație de șase state, iar despre Bucovina nu se specifica nimic. Discuțiile din epocă vizau chiar împărțirea Bucovinei între români și ucraineni, iar românii s-au opus cu vehemență, arătând că: „ținem la dreptul istoric al românilor pe pământul Bucovinei, care prin un șir de secole a fost o parte a Moldovei și locul de reședință al principilor ei și ținem de aceea ca Bucovina să rămână neîmpărțită”.

În acele vremuri în care imperiile se clătinau, iar oamenii încă mai erau loiali ideii de imperiu austro-ungar, intelectualii români din Bucovina, în frunte cu Iancu Flondor, s-au poziționat pentru desprinderea de imperiu și unirea cu Patria Mamă. Pentru românii bucovineni era tot mai clar că singura șansă de a avea un viitor în care să nu mai fie asupriți era acela de a repeta gestul basarabenilor din 27 martie 1918, și anume să înfăptuiască unirea cu patria mamă. Un rol important în lupta pentru unire l-a avut și apariția, din 22 octombrie 1918, a ziarului „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Pușcariu, ziar care a militat pentru cauza na­țională.

În ziua de 27 octombrie, la inițiativa lui Iancu Flondor, Sextil Pușcariu și Isidor Bodea, a avut loc Adunarea Constituantei Naționale a Românilor din Bucovina, organism format din re­pre­zentanții tuturor partidelor politice româ­nești, iar una dintre primele decizii a fost aceea de a înființa Consiliul Național Român. Mișca­rea națională românească din Bucovina a avut mari dificultăți în a se organiza și, la fel cum s-a întâmplat în Basarabia, tulburările produse de revoluția bolșevică, ideile bolșevice, au pus serioase piedici acțiunii românilor. A fost nevoie ca reprezentanții Consiliului Național Român să ceară ajutorul armatei române pentru ca românii să se poată pronunța în siguranță cu privire la viitorul lor.

În 5 noiembrie, Divizia 8 Infanterie condusă de generalul Iacob Zadik a intrat în Bucovina, iar la 10 noiembrie a ocupat Cernăuțiul. Imediat Consiliul Național Român și-a asumat puterea și conducerea Bucovinei, Iancu Flondor a devenit președinte al Guvernului, iar preotul Dionisie Bejan președinte al Consiliului Național Român. Împreună, cei doi lideri au organizat Congresul General al Unirii, iar la 28 noiembrie 1918, în sala de marmură a palatului mitropolitan din Cernăuți, s-a întrunit congresul la care au luat parte 74 de delegați români, șapte germani, șase polonezi, 13 ruteni și care au deliberat în privința viitorului Bucovinei, votând pentru Unirea cu România. Iancu Flondor a fost cel care a dat citire Rezoluției de Unire, care proclama: „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Se încheia, astfel, o etapă din istoria Bucovinei și începea o alta în cadrul României Mari. Unirea Bucovinei era rezultatul geniului, inspirației și credinței românilor într-o lume mai dreaptă în care ei să-și hotărască soarta, și nu alții.