Ziua învierii neamului

Constituţia României prevede la Art. 12, alin. 2, că "Ziua Naţională a României este 1 Decembrie", conform legii publicate în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990. Încă din anul 1919, această zi a fost sărbătorită în România Mare, amintind evenimentele petrecute la 1 Decembrie 1918 pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia.

La un an de la dezrobirea Ardealului, Iuliu Maniu amintea că la 1 Decembrie 1918, "o sută de mii de români, cărturari şi ţărani, în frăţească înţelegere, pecetluind pentru toate veacurile dreptul lor şi chezăşuind dreptatea tuturora, au hotărât unirea cu România sub sceptrul de domnie al biruitorului rege Ferdinand. Sărbătoare sfântă a neamului va rămânea totdeauna ziua de 1 Decembrie, ziua dela Alba-Iulia, ziua libertăţii, ziua unirei". Tot la 1 decembrie 1919, românii din Ardeal au rememorat, în paginile "Telegrafului Român", "ziua învierii neamului românesc", "zi de sărbătoare naţională". An de an, ziua de 1 Decembrie trezeşte sentimentul naţional în conştiinţa românilor şi aminteşte că "au serbat bisericile noastre, au serbat şcoalele noastre, serbat-a întreg neamul în mod demn, potrivit bucuriei generale, potrivit importanţei acestei zile. Ziua aceasta a zdrobit legăturile şi lanţurile cu cari am fost încătuşaţi în trecut. A răsărit soarele dreptăţii". Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului spunea, la aniversarea zilei de 1 Decembrie a anului 1972, că "marea adunare de la Alba Iulia a avut un puternic caracter de masă, fiind o întruchipare a întregii populaţii româneşti din Transilvania. În afara celor 1.228 de delegaţi, la această adunare au luat parte peste 100.000 de oameni, veniţi din toate colţurile Transilvaniei, pentru a întări prin vrerea lor un act de însemnătate epocală". "Răsădirea stejarului unirii" Acelaşi caracter de masă se regăseşte şi în cazul unirii Bucovinei şi Basarabiei cu România. O "revistă a presei" de la începutul anului 1919 apărută în ziarul "Telegraful Român" de la Sibiu aminteşte un articol cu titlul "Răsădirea stejarului unirii" din cotidianul basarabean "Sfatul Ţării". La 27 martie / 9 aprilie 1918, în ziua Unirii, "dl. inginer Botezatu, moldovan de viţă veche din ţinutul Orheiului, moşneag aspru, grav şi evlavios, care-ţi aminteşte de boerii din vremea Muşatinilor, a avut gândul duios de a răsădi, în pământ, o ghindă". Rodul acestui gest nu a întârziat să apară: "Spre neţărmuita lui bucurie, colea-n spre vară, din pământul negru ieşi un lăstar fraged, din care crescură cinci frunze. Erau: Basarabia, Bucovina, Ardealul şi Dobrogea reunite toate la România, spunea cu convingere dl. Botezatu". Când lăstarul de stejar a trebuit să fie mutat într-un loc "mai priincios, la mai mult soare", s-a realizat o "dioasă ceremonie", în cadrul căreia "un preot moldovan, chemat de dl Botezatu, a făcut sfinţirea apei cu care s-a stropit lăstarul". Toţi cei prezenţi "îmbrăţişară pe bătrân, în ai cărui ochi sclipeau lacrămi de bucurie": ""Are să fie stejar mare", spunea moşneagul, român înverşunat încă cu zeci de ani înainte, când nici nu se pomenea în Basarabia de România mare sau mică". Şi se încheie cronica vremii, cu o laudă adusă bătrânului român: "Ieşind din grădina minunată, cu movile, grote şi cu arbori îngrijiţi de mâna lui, rânduite toate într-o privelişte fermecătoare şi gândind la acest moşneag, ai cărui ochi se învălue în ceaţă ori de câte ori se pomeneşte de Neamul nostru mare, de visurile noastre întruchipate şi de fraţii care mai aşteaptă, am înţeles o mare taină, am înţeles cum şi de ce Basarabia s-a putut ridica din mormânt...". "Aşa se născu presa românească" În prima şedinţă festivă a Academiei Române din anul 1919 la care au participat şi membrii ardeleni, basarabeni şi bucovineni, aceştia au fost întâmpinaţi cu un cuvânt de salutare rostit de Nicolae Iorga. În numele academicienilor din vechiul regat, istoricul român a subliniat importanţa acelei zile, "când Basarabeanul Inculeţ, Bucovineanul Nistor, Ardeleanul Bârseanu stau lângă noi liberi să rostească tot ce le spune inima, fără nici o teamă de răspundere faţă de vreun stăpân străin, când sentimentul tuturora se poate rosti cu aceeaşi sinceritate înaintea Regelui care e al lor ca şi al nostru, al celor de aici, înaintea Reginei a cărei miloasă bunătate are dreptul să cerceteze şi suferinţele lor, şi înaintea Moştenitorului de Tron sub conducerea căruia copiii noştri vor îndeplini aceeaşi operă naţională românească". Făcând recurs la istoria neamului, Nicolae Iorga avea să amintească rolul unităţii de credinţă ortodoxă a ţării noastre: "Puţin după 1400, într-un colţ maramureşean sau în marginea vecină a Ardealului, un cleric necunoscut: preot, călugăr, poate din vechiul locaş de la Peri, îndemnându-se de pornirea husită a preschimbării scripturilor în grai viu, făcu să fie românesc şi cuvântul lui Dumnezeu, după ce era acuma de mult românesc rostul biruinţelor domneşti. Aşa se născu presa românească. Îndată Moldovenii o copie în alte mănăstiri, unde s-au găsit fărâmile operei iniţiale, şi acel care a pus în slovă de tipar pentru o largă răspândire Psaltirea şi Evanghelia a fost peste un secol un diacon muntean, fugar în Ardeal şi scriind cu meşteşugul său pentru românii din toate părţile, Coresi". "Întru o unire pe toţi i-a chemat" Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt din luna iunie a anului 1919 găsea, pentru prima oară, în singurul glas al aceleiaşi ţări, pe românii de pretutindeni. Ziarul "Telegraful Român" din 7 iunie 1919 rememorează că, ani de-a rândul, cuvintele condacului sărbătorii Rusaliilor ("Iară când s-au împărţit limbi de foc, întru o unire pe toţi i-a chemat"), erau dătătoare de speranţă pentru neamul românesc: "Veacuri dearândul am cântat în bisericile noastre cuvintele acestea cu adânc înţeles, în speranţa unirii tuturor românilor sub o singură domnie şi am ţinut vie în sufletul poporului speranţa pentru unirea noastră sub domnie românească". Acum a sosit "vremea răsplătirii drepte, şi s-a împlinit cântarea bisericii, suntem toţi adunaţi la un loc sub o stăpânire, ca şi Apostolii Domnului în casa lui Petru". Au serbat bisericile noastre, au serbat şcoalele noastre, serbat-a întreg neamul în mod demn, potrivit bucuriei generale, potrivit importanţei acestei zile. Ziua aceasta a zdrobit legăturile şi lanţurile cu cari am fost încătuşaţi în trecut. A răsărit soarele dreptăţii." Iuliu Maniu