Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Luca al Crimeei, doctor și Ierarh Sfânt
În data de 11 iunie, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeei, tămăduitor de boli și ajutător în necazuri. Sfântul Luca a fost un chirurg renumit și a trăit în cele mai cumplite vremuri ale instaurării regimului bolșevic. Credința și răbdarea de care a dat dovadă în timpul păstoririi în eparhiile pe care le-a condus, alături de operațiile făcute celor suferinzi, i-au adus recunoașterea atât printre credincioși, cât și printre autoritățile ateiste ale vremii. Astăzi toți ne închinăm lui, rugându-l să ne dăruiască sănătate trupului și sufletului.
Sfântul Luca s-a născut în anul 1877, la 27 aprilie, în orășelul Kerci din Crimeea, în familia „provizorului” (așa erau numiți în Rusia țaristă farmaciștii) Felix Voino-Iasenețki, ca al patrulea din cei cinci copii. Tânărul Valentin a vrut să urmeze Medicina la Universitatea din Kiev, dar nu a reușit să treacă de examenul de admitere, așa că s-a preocupat de pictură și sculptură, o altă pasiune a sa, și a intrat la Drept, unde a studiat doar un an, luând decizia să revină la Medicină, căreia i-a dedicat apoi întreaga viață. După absolvirea facultății, care a coincis cu un război ruso-japonez, a ajuns medic la un spital de recuperare a răniților din orașul Cita, Siberia Orientală. Chiar dacă fusese șef de promoție, a declarat că vrea să fie medic de țară, să ajute oamenii care sunt în nevoi și pe care nu are cine să-i trateze. În Cita, în anul 1904, s-a căsătorit cu Ana Lanskaia, asistentă, pe care o cunoscuse fiind încă student la Kiev. Ulterior, soția l-a ajutat mult pe tânărul doctor în activitatea sa medicală. A ajuns mai târziu la o mică policlinică din Ardatov, în apropierea orașului Nijni-Novgorod, unde lucra câte 14-16 ore zilnic. A urmat apoi o perindare prin diferite spitale, mai mari sau mai mici, unde a ajutat oamenii cât a putut. În timpul acestor peregrinări li s-au născut primii doi copii, Mihail și Elena, în 1907 și 1908.
Muncă, studiu și familie
Confruntându-se în timpul lucrului cu pacienți din diferite regiuni rusești cu probleme legate de anestezie, Valentin Voino-Iasenețki începe să studieze foarte serios problematica anesteziei locale, începând redactarea unei teze de doctorat la Moscova. Din motive familiale, tânărul doctor a fost nevoit să întrerupă studiile și să profeseze în mai multe spitale din Rusia. În acest timp s-a născut Alexei, al treilea copil, în anul 1910, iar în 1913 al patrulea, pe nume Valentin. În 1915 a apărut cartea „Anestezia regională”, cu ilustrații ale autorului, care a fost și bază a tezei de doctorat. În 1916, soția Ana a fost diagnosticată cu tuberculoză, fapt pentru care Valentin a decis să se mute ca doctor în Tașkent, unde credea că se vor putea ameliora simptomele bolii, datorită climei calde. A ajuns acolo în 1917, lucrând în condiții foarte dificile. În acel an, când Rusia era încă în război, au început răscoalele și revoltele, iar mai apoi schimbarea regimului. Doctorul Valentin Felixovici Iasenețki-Voino (așa era notat numele lui atunci) își făcea datoria, chiar dacă acest fapt l-a dus spre o arestare. În aceste condiții, starea de sănătate a soției s-a înrăutățit, ea murind în octombrie 1919. Copiii, rămași fără mamă, cu vârste între 6 și 12 ani, au locuit după aceea la asistenta Sofia Belețkaia. După înființarea Universității din Turkestan, în anul 1920, decanul Facultății de Medicină i-a propus doctorului Voino-Iasenețki să se ocupe de Catedra de chirurgie.
Doctor de suflete
După moartea soției, doctorul Valentin a început să fie foarte atașat de activitatea bisericească din Tașkent, fapt pentru care Episcopul Inochentie i-a propus să devină preot, ceea ce s-a petrecut în luna februarie 1921. De atunci, părintele Valentin a început să meargă la spital și chiar la operații în reverendă, cu crucea de preot, așezând în sala de operații o icoană a Maicii Domnului, în fața căreia se ruga, înainte de orice intervenție chirurgicală. Deoarece situația politică se agrava, iar preoții și ierarhii erau exilați sau întemnițați, părintele medic Valentin a fost hirotonit, în data 31 mai 1923, Episcop-vicar de Barnaul. La călugărie a primit numele Luca, în cinstea Sfântului Evanghelist, care a fost și medic, dar și pictor. La prima Liturghie ca arhiereu, în Tașkent, în data de 3 iunie, a spus la predică oamenilor care erau în catedrală: „Mie, preotului, care cu mâinile goale am apărat turma lui Hristos de o haită mare de lupi, Domnul mi-a dat o cârjă de fier, arhierească, și m-a întărit cu harul arhieresc în lupta pentru integritatea eparhiei”. În ziua următoare a fost exclus din universitate, iar pe 10 iunie arestat.
Exilul și sfânta mărturisire
Episcopul Luca a fost condamnat la exil în Siberia pentru doi ani. Drumul spre exil a fost groaznic, dar în tot acest timp sfântul doctor a făcut mai multe operații bolnavilor pe care i-a întâlnit în cale. După ce a refuzat să renunțe la practica binecuvântării cu semnul crucii a bolnavilor înainte de operație, a fost trimis în exil în ținuturile cele mai nordice. În 1926 a fost eliberat și s-a întors la Tașkent. În anul următor a fost numit Episcop de Râlsk-Kursk, apoi la Eleț-Orlovsk și Ijevsk. La scurt timp solicită conducerii bisericești să fie pensionat.
În 1930, după un incident legat de sinuciderea unui fost coleg, profesor universitar, Episcopul Luca a fost din nou arestat și interogat foarte dur. Ca răspuns, Sfântul Luca a început greva foamei. A fost condamnat din nou la exil pentru trei ani în regiunea Arhanghelsk. Acolo a lucrat din nou ca doctor, iar în 1933, atunci când i-au descoperit o tumoră, a plecat la Leningrad, pentru operație. După aceasta a revenit la Tașkent, unde a lucrat într-un mic spital. În 1934 i-a fost publicată cartea „Chirurgia afecțiunilor purulente”, pentru care a primit mai târziu Premiul Stalin. Atunci când au început încarcerările politice din 1937, Sfântul Luca a fost din nou arestat și torturat ca să recunoască acuzațiile ce-i erau aduse. Pleacă pentru a treia oară în exil, în regiunea Krasnoiarsk din Siberia. În timpul războiului însă își reia activitatea chirurgicală și pe cea de ierarh, predicând și făcând misiune, la început în Krasnoiarsk, apoi la Tambov, unde se mută cu spitalul.
După război a primit mai multe distincții de stat și bisericești, cea mai mare fiind Premiul Stalin pentru elaborarea noilor metode chirurgicale în afecțiunile purulente.
În 1946 a fost transferat în Crimeea și numit Arhiepiscop de Simferopol, unde luptă împotriva obiceiurilor rele ale clerului local. El învăța că inima preotului trebuie să fie ca un foc ce iradiază lumina Evangheliei și a dragostei pentru Cruce, prin cuvânt sau prin exemplul personal. Din cauza stării de sănătate nu a mai putut opera, dar consulta gratuit și ajuta medicii locali cu sfaturi din propria experiență. În acea perioadă a ajutat foarte mult cu rugăciunea, mulți oameni vindecându-se în acest fel.
În 1956, Sfântul Luca a orbit complet, dar a continuat să săvârșească Liturghia, pe care o știa pe de rost, să predice și să conducă eparhia. S-a opus cât a putut închiderii bisericilor și oricărei prigoane din partea autorităților. Încărcat de ani și de experiența unei vieți pline de mărturisire a Domnului Hristos, Arhiereul Luca s-a mutat la Domnul în data de 11 iunie 1961, mormântul său devenind foarte curând loc de pelerinaj și de vindecare. A fost canonizat în Biserica din Ucraina în anul 1995.
Sfântul Luca al Crimeei în România
În anul 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea numelui Sfântului Luca al Crimeei în calendarul Bisericii noastre, cu ziua de pomenire 11 iunie. Părticele din cinstitele sale moaște au ajuns în București la paraclisul Institutului Național de Endocrinologie „C.I. Parhon”, la Biserica Șerban-Vodă și la capela Spitalului Clinic de Urgență Floreasca.