Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Documentar Toamna e sărbătoare în Moldova de peste 350 de ani

Toamna e sărbătoare în Moldova de peste 350 de ani

Un articol de: Ion Mitican - 09 Oct, 2007

▲ Ziua Sfintei Cuvioase Parascheva (numită pe vremuri Paraschiva) a devenit o sărbătoare deosebită a Iaşilor de pe la 1641, o dată cu aducerea moaştelor sale pe meleagurile Moldovei, din Biserica „Sf. Gheorghe“ a Patriarhiei din Constantinopol, prin silinţa vrednicului domnitor Vasile Lupu ▲ Pe atunci, Iaşii aveau altă înfăţişare, iar majoritatea credincioşilor purtau străvechile straie ale dacilor de pe columna lui Traian ▲ Racla Cuvioasei Parascheva s-a aflat pe soclul anume zidit în faţa altarului din Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“▲

Încă din ajunul sărbătorii, oraşul se umplea de oaspeţi veniţi de pe cuprinsul Moldovei cu căruţele, trăsurile cu harabalele, în cârduri ori buluc cu trenurile, după 1870. Trăgeau la neamuri sau pe la hanurile împrăştiate prin toate mahalalele, se ghiloseau la o fântână de colbul drumului şi pe înserat, cârduri, cârduri de bunici, părinţi şi copii se îndreptau către Trisfetite, cum i se spunea pe atunci mănăstirii „Sfinţii trei Ierarhi“.

Spre seară şi a doua zi, dis de dimineaţă, uliţele târgului se transformau în râuri dalbe de iţari, ii şi catrinţe, ce se revărsau din toate părţile în Uliţa Boierilor sau Uliţa Mare - vechea stradă Ştefan cel Mare - prefăcută într-un râu de lume ce curgea nestăvilit, din sus şi din jos, şi potopea porţile ctitoriei lui Vasile Lupu. Aici era locul unde credincioşii găseau îndemn şi putere pentru a înfrunta încercările vieţii, iar cei nevolnici, loviţi de osânde, nădejdea scăpării, motiv ca mulţi dintre ei să se afle în imensul cârd, purtaţi pe braţe, în cârcă sau în cărucioare înjghebate din otice de plug.

Cu braţele pline de busuioc, flori şi dumitriţe, mulţimea, în majoritate săteni, trecea pe sub bolta turlei mănăstirii, păşind cu pioşenie spre racla sfintei, aşezată pe catafalcul din faţa bisericii „Trei Ierarhi“.

Pe vremuri, străvechiul locaş înălţat de domnitorul Vasile Lupu era înconjurat cu metereze şi avea la uliţă zidiri deasupra cărora se ridica un turn cu ceasornic şi clopote sunătoare, menite să împrăştie binecuvântarea credinţei asupra întregului oraş.

Ograda fiind mică şi năpădită de chilii, clădiri pentru şcoli şi internat, un loc pentru ajunare ori veghere în preajma sfintei se găsea cu greu. Unii dintre acei veniţi mai din vreme se rugau îngenunchiaţi, se odihneau, gustau merindele înşirate pe ştergare, treceau din mână în mână ulciorul cu apă şi sporovăiau, mărturisindu-şi grijile şi păcatele. Alţii, cu sufletul împăcat după închinarea la sfântă, purtând cu smerenie firul de busuioc sfinţit menit a fi aşezat lângă icoana de acasă, cutreierau apoi Uliţa Mare cu gardurile acoperite de covoare, macaturi, ştergare şi felurite pânzării şi ţesături.

În zilele acelea, Uliţa străbunilor era o uriaşă expoziţie de artă populară, cu lucruri de rară frumuseţe, migălite în decursul nopţilor lungi de iarnă, la războaie şi gherghefuri, de mâinile femeilor Moldovei.

După o raită şi prin târg şi unele cumpărături, cei cu neamuri în oraş se întorceau la gazde, să serbeze, gustând împreună bunătăţile aduse în traistele toamnelor bogate: poamă, mere, prune, caş afumat, nuci, colac, cu bucurie udate de mustul chişcăreţ ce spumega în ulcele.

Alţii, mai cu seamă bărbaţii, trăgeau o raită şi prin Medean sau Piaţa Sfintei Vineri întinsă pe vremuri între biserica „Sfântului Neculai“ şi biserica „Sfintei Vineri“ (în preajma căreia se construia, prin 1872, Hala Mare).

Acolo se înălţau teancuri de căciuli, stive de ciubote, ciuboţele şi straie, care după cumpărare, se cereau numaidecât udate la „mustăriile“ din partea de sus a Medeanului, spre uliţa Podul Vechi (strada Costache Negri), unde trăgeau carele cu poamă rozachie şi busuioacă de la Cotnari, Socola, Galata, Răducăneni şi alte bogate sate cu vii însorite.

Mustul curgea din desagii călcaţi cu picioarele în uluce sau din zdrobitoare, ţâşnea din teascuri, fierbea în căzi şi apoi şiroia la canele, încheind în bucurie mare întâlnirea de la Eşi a trăitorilor din Ţara de Sus şi aceea de Jos, din Bucovina şi din Vrancea.

Ciocnind ulcele, se schimbau veşti, se închegau prietenii, se puneau la cale încuscriri şi cumătrii şi se întărea marea familie a trăitorilor din Ţara Moldovei.

Incendiul

Tradiţionala sărbătorire de la „Trei Ierarhi“, cu vechime de aproape 250 de ani, avea să se mute la Mitropolie, după un tragic eveniment petrecut într-o tristă dimineaţă de iarnă.

Începând repararea bisericii slăbită de cutremure (1883-1904), racla cu moaştele sfintei a fost mutată în Sala gotică, unde s-a înfiinţat un mic paraclis.

Acolo s-a petrecut o gravă întâmplare, descrisă de cercetătorul şi profesorul Gh. T. Kirileanu. Era în dimineaţa de 27 decembrie 1888, a treia zi de Crăciun.

Elevii rămaşi la internatului Şcolii Normale „Vasile Lupu“, găzduită în chiliile mănăstirii, s-au trezit în strigăte, vacarm şi chemări de ajutor. Paraclisul cu racla sfintei luase foc şi fumul năvălise pe coridoare.

Sărind cu toţii, îngrijitorii, preoţii, elevii şi lucrătorii ce reparau biserica, folosind apă ce se ţârcâia la o cişmea şi mai cu seamă omăt, aruncat prin ferestrele sparte, după aproape o oră de muncă, se reuşea stingerea focului iscat, cum se bănuia, de la o lumânare rămasă aprinsă.

Pătrunzând în sală şi preotul D. Neculau (îngrijitorul bisericii) şi Ath. Constantinescu, „acesta din urmă, ajutat de lucrătorul Secăleanu, a scos moaştele din racla ce se topise şi le-au aşezat în capacul ce rămăsese nears.“

Cei de faţă au rămas impresionaţi văzând că arsese „parte din podeala paraclisului, a ars catafalcul enorm şi racla, topindu-se argintăriile ce o înfrumuseţau, au ars parte din veşmintele din lăuntru, dar s-au găsit neatinse, pe jăraticul dogoritor, moaştele sfintei.

Vestea minunii a bucurat mult credincioşii

„Sub supravegherea preoţilor, s-a cercetat apoi în grămada de cenuşă şi cărbuni ce fumegau încă, scoţându-se tot argintul topit şi rămas întreg ce împodobise racla. Cu această ocazie, s-a mai găsit între cărbuni şi un capăt din lumânarea lungă de 7 palme şi groasă de 10-12 cm, ce o adusese în ajun credincioasa Raluca Turculeţ. De la această lumânare se bănuieşte că, rămânând nestinsă, ar fi luat foc racla. Preoţii au aşezat apoi moaştele în racla veche, ce se păstra într-o magazie, aranjând toate veşmintele şi odoarele, astfel că sfânta era ca şi înainte de incendiu.“

O credincioasă din Fălticeni a suportat cheltuiala îmbrăcării raclei cu argint

Hotărându-se mutarea moaştelor din paraclisul nesigur la Catedrala mitropoliei, tocmai sfinţită în ziua de Sfântul Gheorghe din fericitul an 1887, transportul se săvârşea în ziua de 9 ianuarie 1889, cu o slujbă şi mulţi credincioşi. Un convoi de preoţi în odăjdii au dus racla pe umerii lor, iar în curtea Mitropoliei i-a primit înaltul ierarh, care a condus sicriul înlăuntru, aşezându-l în partea dreaptă a clădirii, unde se află şi azi.

Peste câteva luni, o credincioasă din oraşul Fălticeni, Ana Botez, soţia lui Lupu Botez, decedat în 1866, s-a oferit să suporte cheltuiala refacerii raclei distruse de incendiu şi întreba cât costa lucrarea.

La 13 mai 1889, protoieria Suceava (Baia) comunica vestea Mitropoliei, care răspundea, pe 24 iunie, că a dat în lucru lemnul de „tiparos“ pentru facerea sicriului „la un maistru român creştin“ şi, după ce se va face socoteala argintului existent şi se va calcula ce argint mai trebuie şi cât va costa lucrul, se va face cunoscut credincioasei Ana Botez“.

Până atunci, mitropolitul cerea protopopului să exprime „mulţămiri arhipăstoreşti, noi fiind prea mulţămiţi sufleteşte de dorinţa arătată de pioasa d-nă Botez.“

Ulterior, argintarul Ion Anton a cântărit argintul „şi a găsit 7 oca şi 307 dramuri, din care Mitropolia a oprit cinci bucăţi în greutate de 423 grame, ca amintire despre tăria focului. Iar argintarul Gh. Ropală, primind cele 6800 grame argint, a arătat că mai trebuiesc încă vreo 7200 grame şi că toată lucrarea va costa cam 15.900 lei.“

S-a purtat apoi o corespondenţă între Protoierie şi Mitropolie, binefăcătoarea întrebând dacă nu s-ar putea face lucrarea în Rusia, la Chişinău sau Odessa „unde se aşteaptă a ieşi acea lucrare mult mai demnă şi mai splendidă şi poate şi în condiţiuni mai avantajoase“.

Primind raportul Protoieriei din 12 februarie 1890, mitropolitul Iosif Naniescu punea rezoluţia: „Se va răspunde protoieriei Suceava, la raportul de faţă, că în privinţa raclei Sfintei Prea Cuvioase Paraschiva, care este făcută de noi din scânduri de chiparis, aduse de la Constantinopol şi urmează a se îmbrăca cu table de argint, Noi consimţim şi suntem cu totul de acord ca îmbrăcămintea să se facă în Iaşi, sub ochii noştri, la maestrul d-l Ropală, ca să putem controla lucrul…“

Contractul s-a încheiat la 30 aprilie 1890, între mitropolitul Iosif Naniescu şi argintarul Gh. Ropală, cu menţiunea că toată cheltuiala se va achita de către Ana Botez.

La 29 august 1891, lucrarea era gata, la 6 septembrie încredinţându-se Mitropoliei. Astfel s-a comunicat protoieriei Suceava că, pe lângă cei 6.000 lei primiţi, se mai cuvin argintarului încă 11.370 lei.

Pentru justificare se înainta nota lui Gh. Ropală: „17.443 grame de proba 12, drămălueşte în total îmbrăcămintea cu argint a raclei Cuvioasei Paraschiva. Din aceasta se scade argintul primit, 6.000 grame, al cărui lucru costă 3.330 lei. La aceşti bani se mai adaugă 12.015 lei, costul şi lucrul argintului pus de Ropală (11.443 grame), apoi 815 lei îmbunătăţirea argintului, 1.000 lei pentru lucrul mărcii Principatelor, 180 lei pentru scris inscripţia, 30 lei pentru tapiţatul catifelei. În total 17.370 lei, din care s-au primit 6.000 lei“.

După unele discuţii cu Mihai Ghiţescu, fratele şi mandatarul Anei Botez, la 27 septembrie, meşterul argintar Gh. Ropală declara că a primit suma cuvenită şi s-a declarat mulţumit.

Fixându-se data aşezării moaştelor în racla cea nouă la 8 octombrie 1891, Mitropolia cerea Protoieriei Suceava să anunţe pe Ana Botez, spre a fi şi ea de faţă „pentru satisfacerea dorinţelor sale morale.“

După îmbrăcarea raclei, Ana Botez a înfiinţat şi un azil la Fălticeni pentru îngrijirea femeilor bătrâne şi lipsite de mijloace.

Din anul 1891, sărbătoririle se săvârşeau la Catedrala Mitropoliei, la ele participând înalţi dregători din Bucureşti.

Din anul 1935, o dată cu hramul, s-a organizat şi Luna Iaşilor

Dorind ca sărbătoarea Sfintei Paraschiva să fie cunoscută în întreaga ţară şi să dea imbold dezvoltării oraşului, primarul Osvald Racoviţă (1934-1938) a organizat, o dată cu hramul, şi o amplă acţiune cultural-economică, numită Luna Iaşilor, programată între 29 septembrie şi 29 octombrie, cu expoziţii urbanistice artistice, culturale, industriale şi agricole sub îndemnul patriotic: „Cu concursul tuturor să creem la Iaşi un mare centru de producţie, artă şi cultură.“

Erau chemate să participe instituţiile, firmele, şcolile, universitatea, mănăstirile şi toţi producătorii de bunuri. Pe terenul de la Copou s-a amenajat un mare parc expoziţional, cu standuri destinate prezentării realizărilor.

Lucrările începute din luna august erau urmărite în jurnale, vestindu-se pregătirile. Astfel, secţia agricolă propunea bogate pavilioane de pomicultură viticultură şi horticultură, oferind pomi şi viţe pentru plantare în grădini, cu sprijinul gratuit al specialiştilor, Mitropolia anunţa organizarea unei expoziţii în sala gotică de la „Trei Ierarhi“, având în vedere şi un muzeu, Liceul Naţional edita monografia Academiei Mihăilene, colonelul Vârgolici pregătea Iaşul în relief (un mulaj al oraşului la scară redusă).

Un pavilion al Moldovei turistice urma să prezinte frumuseţile şi atracţiile oraşului puţin prezentate de instituţiile centrale şi să organizeze excursii la Repedea cu autobuzele Societăţii Comunale de Electricitate, asigurând vizitatorii că „de la Repedea Iaşul se vede minunat“.

La 12 septembrie, ziarul „Opinia“ anunţa sosirea autobuzelor CFR, care aveau a deservi legătura Iaşi-Tg. Neamţ cu mănăstirile, pentru a se vedea tezaurul lor. La cererea Primăriei, CFR elibera bilete de tren cu reducere pentru vizitatorii Iaşilor. Mănăstirile urmau să deschidă o expoziţie la Palat, Academia de Arte frumoase, alta cu vânzarea unor lucrări şi un atelier de pictură, unde studenţii aveau să realizeze portrete, peisaje din Iaşi la cererea vizitatorilor.

Pornind de la constatarea că frumoasa capitală a Moldovei nu este cunoscută, îndeajuns „nici de cei de departe şi nici chiar de ieşeni“, pentru marea sărbătoare, un grup de gazetari dădeau la iveală „Primul Anuar Ghid al Municipiului Iaşi“ prezentat doar în 7 cuvinte: „ O carte în care palpită sufletul ieşan“. Autorii aveau credinţa că „Iaşul nu trebuie numai cunoscut, ci şi iubit“ („Opinia“, septembrie 1935).

Ziarul „Opinia“, publicând articolul stimulator „Ce trebuie să devie Iaşul“, arăta că „Bătrânul oraş îşi va destinde curând oasele sale amorţite“: „Iaşul reprezintă leagănul culturii întregului neam românesc. Avem aici industrii importante de ţesături, pânzeturi şi materii vegetale, de textile, de mobile, ceramice, chimice, farmaceutice, tricotaje, stofe, dar trebuie şi altele. Trebuie să ne dezvoltăm intens valorile noastre pe teren economic, cultural-artistic..“. În final, se arăta rolul conducerii municipiului pentru împlinirea dorinţelor. Un comunicat al municipalităţii arăta că „pentru a da prilej tuturor întreprinderilor locale de a expune produsele, Primăria a hotărât dă ofere standurile în condiţiile cele mai avantajoase“.

Pe 21 septembrie, în Parcul Copou erau ridicate două pavilioane

Pregătirile încheiate, duminică, 29 septembrie, avea loc deschiderea cu o slujbă săvârşită de un sobor de preoţi şi arhiereul Grigore Leu Botăşăneanu, care aducea binecuvântarea bisericii organizatorilor şi participanţilor. După salutul ministrului Victor Iamandi, care lansa dictonul: „Totul pentru Iaşi“ şi după cuvântul altor personalităţi, mulţumindu-le, primarul chema toate forţele la unire pentru ridicarea Iaşilor: „Prin puteri proprii şi prin concursul centrului, Iaşul poate deveni cea ce este Lipsca pentru Germania“ (Oraşul Leipzig, centru internaţional expoziţional şi de producţie).

Parcul Expoziţiei era chiar un parc al expoziţiei

Parcul Expoziţiei, plantat cu alei şi peluze înflorite, părea o grădină din poveşti, cu zeci de standuri ca nişte castele, chioşcuri pitoreşti, cabane (ale Casei Pădurilor), Cerdacul Sindicatului Viticol, palatele oglinzilor, printre care vizitatorii nu se mai săturau să se plimbe.

Alte expoziţii erau la şcolile din oraş, la Academia Artelor Frumoase, la Arhivele de Stat, iar una splendidă, mănăstirească, la Palatul Administrativ.

Pavilionul aviaţiei oferea amatorilor vizionarea oraşului din văzduh, iar atelierele fotografice executau fotografii de amintire, la jumătate de preţ. Un ghid intitulat „Iaşii 1935“ conţinea cupoane cu reduceri de preţ.

Vestea despre Luna Iaşilor s-a dus în ţară, soseau trenuri încărcate cu musafiri, între care şi acel ai Asociaţiei „Prietenii Iaşilor“ cu vreo 350 de ieşeni domiciliaţi în Bucureşti, ce avea în frunte pe fostul ministru Grigore Trancu-Iaşi. Ziarele îi anunţaseră sosirea sub titlul „Vin ieşenii“. Se sublinia intensa colaborare dintre Primărie şi Mitropolie.

În acest context, participarea la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva a fost deosebit de mare, vizitatorii participând la hram şi la expoziţie.

Bucurându-se de succes, Luna Iaşilor s-a reluat şi în anul 1936. Pentru a-i da şi mai mult farmec, în Parcul Expoziţiei s-a construit o copie a locantei Bolta Rece, alta a Arcului Academiei şi una a Hanului Ancuţei.

Veneau apoi zilele întunecate ale războiului, când altele erau preocupările şi frumoasa manifestaţie se pierdea.

După unele reluări prin anii â50, din 1992 a început organizarea Sărbătorilor Iaşilor care, din an în an, iau tot mai mare amploare, Iaşii devenind, în luna octombrie, capitala spirituală a ţării şi a ortodoxiei. ▲