La împlinirea a 140 de ani de la naşterea scriitorului şi „doctorului fără arginţi” Vasile Voiculescu (1884-1963), Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi (BCUMEI) organizează o
04 Noi, 2024
Iconografia Naşterii Domnului
Iconografia Naşterii Domnului este una dintre cele mai variate teme praznicare, aducând în faţa ochilor spre contemplare, într-o formă concentrată, evenimentele prezente în textele evanghelice - îndeosebi din cele canonice, dar şi din cele apocrife. În pictura exterioară moldovenească, iconografia Naşterii Domnului evidenţiază plastic unul din atributele Maicii Domnului, cea care, în calitate de mamă, poartă întreaga omenire de la cele de jos către Cel de sus, autentică „scară de la pământ la cer“.
Textele evanghelice (îndeosebi Lc. 2, 4-20) constituie temeiul icoanei Naşterii Domnului, justificând bogăţia şi varietatea tuturor datelor iconografice ale acestui mare praznic împărătesc, în care întreaga suflare se bucură şi laudă pe Domnul, atât cei din ceruri (îngerii), cât şi cei de pe pământ (păstorii, magii), atât cele înzestrate cu raţiune şi înţelegere (îngerii şi oamenii), cât şi celelalte făpturi (boul şi asinul, turmele păstorilor), cei simpli şi neştiutori de carte (păstorii), dar şi cei bogaţi şi învăţaţi (magii), cele însufleţite (oamenii şi animalele), dar şi cele neînsufleţite (peştera cu munţi şi dealuri).
Izvorului biblic i s-a adăugat şi bogata imnografie creştină, o importantă sursă de inspiraţie constituind-o Condacul Naşterii, alcătuire a lui Roman Melodul: „Fecioara astăzi pe Cel mai pe sus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui neapropiat aduce, îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci“. Astfel, icoana Naşterii Domnului este una în care apare întregul cosmos, Cel necreat şi cele create, cele inteligibile şi cele sensibile, cele minerale, vegetale şi organice, într-un tot compoziţional.
În centrul icoanei, constituind şi centrul de interes, se află Maica Domnului, ocupând acest loc de cinste în calitate de „înnoitoare a tuturor celor născuţi pe pământ“, noua Evă prin care întregul neam omenesc se poate hrăni din pomul vieţii: „Găteşte-te, Betleeme, că s-a deschis tuturor Edenul! Împodobeşte-te, Efrata, că pomul vieţii a înflorit în peşteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înţelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii şi nu vom muri ca Adam. Hristos se naşte ca să ridice chipul cel căzut mai înainte“ (Troparul Înainteprăznuirii).
Toată complexitatea simbolistică a multitudinii atributelor Maicii Domnului nu reuşesc să releve decât într-o foarte mică măsură persoana sa, particularitatea şi unicitatea contribuţiei sale din planul iconomiei mântuirii. Dintre toate, ceea ce atrage atenţia este cel de „scară“, cea care conduce de la cele de jos către cele de sus, ea fiind „scaunul Împăratului, cea care poartă pe Cel ce poartă toate, înnoirea lumii învechite, scara ce urcă la cer, pe care a coborât Dumnezeu pe pământ, podul ce duce pământul la cer, uimirea îngerilor“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul). În cadrul paremiilor de la sărbătorile închinate Maicii Domnului apare întotdeauna acea relatare a visului patriarhului Iacob, care „a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi»“ (Fac. 28, 12-13).
Această scară a fost înţeleasă ca fiind Maica Domnului, care s-a făcut pe sine, prin viaţa curată şi mai presus de cea a îngerilor, biserică şi chivot, sălaş Domnului în care Acesta a binevoit să locuiască, atunci când a coborât de la cer la pământ, la om, pentru ca pe om să-l ridice de la pământ la cer. Întreaga Teologie dogmatică poate fi rezumată într-o mărturisire patristică prea binecunoscută „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu“, adevărată scară pe care Dumnezeu Se pogoară pentru a-l ridica pe cel căzut, materializată în momentul Naşterii Domnului, când „cerul şi pământul astăzi s-au împreunat, născându-se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit“ (idiomelă la Litie, alcătuire a lui Ioan Monahul). Dar în reprezentarea iconografică a visului patriarhului Iacob, deşi în textul scripturistic este menţionat Domnul, în capul scării apare Maica Domnului, ca fiind cea care mediază între cer şi pământ, permiţându-i primului să coboare şi ajutându-l pe ultimul să urce.
Dar Maica Domnului reprezintă, totodată, şi darul pe care omenirea Îl aduce Creatorului ei, după cum glăsuieşte şi a treia stihiră a lui Anatolie de la Vecernia praznicului Naşterii Domnului: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare dintre făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi.“ Maica Domnului este adusă ofrandă prea curată şi preanevinovată, rugăciune ce străbate cerurile, ajungând la picioarele tronului lui Dumnezeu.
La prima vedere, în icoana Naşterii Domnului, atributul de „scară“, atât de frecvent asociat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pare greu de găsit, el fiind de regulă asociat scării pictate efectiv, după modelul celor din viaţa de zi cu zi. Totuşi, iconografia Imnului Acatist (Acatistul Bunei Vestiri) din pictura exterioară moldovenească vine cu o interpretare nouă, aceea a unei scări percepute într-o înclinare şi direcţionare aparte. De regulă, strofa a şaptea a Imnului, Icosul 4 („Au auzit păstorii pe îngeri lăudând venirea lui Hristos în trup şi, alergând ca la un păstor, L-au văzut pe Acesta ca pe un Miel fără de prihană în braţele Mariei, pe care lăudând-o au zis:…“), a fost privită în limbajul vizual ca fiind icoana Naşterii Domnului, după cum precizează şi Erminia lui Dionisie din Furna: „Peştera şi într-însa Fecioara cu pruncul Hristos şi Iosif şi un bou şi un asin; şi în spatele lui Iosif un cioban sau un păstor bătrân, minunându-se. Şi mai încolo, pe munte, păstori mai mulţi şi o ceată de îngeri plini de lumină ţin toţi o hârtie în care scrie: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!». Iar păstorii îi privesc minunându-se“.
Prin conţinutul său, „scena Naşterii Domnului redă, pe de o parte, însăşi dogma principală a învăţăturii creştine despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară, iar pe de altă parte, înrâurirea acestui act asupra întregii făpturi: oameni, animale sau fiinţe necuvântătoare şi natura fizică“ (Irineu Crăciunaş, Acatistul Maicii Domnului). Scena Naşterii din pictura exterioară moldovenească este una dinamică şi statică în acelaşi timp. Este dinamică prin atitudinea îngerilor care coboară, care vestesc, a păstorilor care se agită sau a magilor care vin călări, dar este şi statică prin liniştea şi pacea care domnesc în jurul Pruncului.
Dar în această transpunere iconografică din cadrul Imnului Acatist frapează aşezarea Maicii Domnului de-a lungul unei ample diagonale, urmând direcţia stânga-jos către dreapta-sus (Humor, Moldoviţa, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru) sau invers (Suceviţa), ea constituind dominanta incontestabilă, aspect amplificat şi de faptul că, exceptându-l pe Iosif, celelalte personaje sunt mult reduse ca dimensiuni, comparativ cu ea. Maica Domnului este percepută asemenea unei scări care pleacă din unghiul de jos, din acel spaţiu al mărturisirii umanităţii Pruncului, a Fiului Omului (prin ritualul îmbăierii), şi care se îndreaptă către cele de sus, către înaltul cerului, adică către divinitatea Fiului lui Dumnezeu. Direcţia trasată de trupul Fecioarei este susţinută şi amplificată de arhitectura munţilor care par că dau năvală în partea dreaptă superioară a cadrului, de parcă ar dori să-l străpungă pentru a-şi continua zborul undeva, în spaţiul neîngrădit al cerului.
Din moment ce Maica Domnului, în numele întregului neam omenesc, a fost cea care L-a primit la sânul ei pe Cel ce S-a pogorât din cele mai de sus la cele mai de jos, ea este văzută ca o scară prin care distanţele şi opreliştile dintre cele de sus şi cele de jos dispar, prin care natura umană este unită cu cea divină în Persoana lui Iisus Hristos, în care omul poate zbura iarăşi către ceruri, munţii pot sălta „ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor“ (Ps. 113, 4) şi prin care prin îngerii aduc „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Lc. 2, 14), toate contopindu-se într-un univers restaurat şi armonizat - aşa cum apar şi în icoana Naşterii Domnului din strofa a şaptea a Imnului Acatist a picturii exterioare moldoveneşti.
