Darurile orei de religie

Dacă pentru preoți Sfinții Apostoli sunt modele de urmat, pentru profesoarele de religie, care împlinesc această misiune de a le transmite dragostea față de Dumnezeu tuturor copiilor, femeile mironosițe sunt exemple de viețuire și lucrare sfântă. Aceste „mame” ale orei de religie au datoria de a-i ajuta pe elevi să iubească nu numai materia școlară, ci tot ceea ce presupune ea, insuflându-le dragostea față de Hristos, față de sfinți, dar și față de neam și țară. Această învățare nu presupune numai predare, ci şi o transpunere a orei în acele vremuri când Hristos era alături de apostoli și mironosițe sau în acele momente când sfinții își ofereau toată dragostea și rugăciunea lor către Dumnezeu.

Ora de religie trebuie să fie o continuă „trăire” cu Dumnezeu, astfel împlinind pururea Cuvântul Lui care zice: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Profesoarele de religie trebuie să cultive binele, delicatețea și blândețea, astfel făcând din copilași vlăstare cu rod bun, mlădițe ale Bisericii lui Hristos și flori de mult preț în Grădina Maicii Domnului. Drumul pe care profesorul îl parcurge împreună cu elevii trebuie să fie unul al bucuriei, la fel cum mironosițele femei au mers să vestească Învierea Domnului către Sfinții Apostoli. Iar cel mai important lucru este să facem totul cu dedicație și dragoste, să urmăm acest parcurs al educației religioase conștientizând necesitatea lui și faptul că alături de noi vor sta întotdeauna sfinții, care ne vor conduce pașii spre îndrumarea duhovnicească a elevilor. 

Visul devenit realitate

Sunt profesoară de religie de puțin timp, dar pot spune că în acest an am învățat și am trăit lucruri care uneori mi-au fost greu de înțeles. Dorința de a deveni profesor de religie a venit ca un dar de sus. Îmi amintesc și acum momentul când, într-o tabără creștină de vară, priveam cu drag la copilași care adunați în biserică mă rugau să le vorbesc despre sfinții ale căror chipuri erau pictate în acel loc binecuvântat. Nu eram destul de pregătită atunci, le spuneam doar lucruri pe care mi le aminteam de prin sinaxare sau de la orele de religie la care participasem și eu, ca elevă. Curiozitatea lor mă făcea să vreau mai mult, să știu mai mult, să pot mai mult. Mă motivau numai prin liniștea cu care mă ascultau, iar încoronarea acelei zile a fost o îmbrățișare de grup, lucru ce m-a făcut să lăcrimez de bucurie. Acea lacrimă a fost ca o picătură de ploaie peste sâmburele dorinței ce fusese sădit în inima mea.

Zile în șir m-am gândit la ceea ce se întâmplase, iar concluzia a fost că cel mai frumos lucru pe care îl pot face în viața aceasta este să le vorbesc copiilor despre Dumnezeu. Apoi toate celelalte au venit de la sine: înscrierea la Facultatea de Teologie - Secția Didactică, asimilarea a cât mai multor informații și angajarea în învățământ.

„Dar din dar se face Rai”

Fiecare zi petrecută la școală este o oportunitate pentru mine de a face misiune, de a învăța cât mai multe și de a primi acea bucurie de nedescris din partea copilașilor, atunci când le văd mulțumirea pe față. Și nu numai atât, toată dragostea lor se revarsă prin micile lor gesturi: îmbrățișările, zâmbetele voioase, dar și felicitările lor colorate în care își exprimă simpatia prin diferite cuvinte frumoase.

Astfel, am descoperit nu numai că îi învățăm ceva pe copii, ci și faptul că noi avem de asimilat multe lucruri de la ei. De multe ori chiar am rămas uimită de exprimările lor care vin din inimi pure și sincere. Anul trecut, întrebând copilașii din clasa pregătitoare cum Îl putem cunoaște pe Dumnezeu dacă noi nu-L putem vedea, o fetiță s-a ridicat și fluturând mâna sfioasă mi-a atras atenția: „Doamna, chiar dacă nu Îl putem vedea pe Dumnezeu, nu este nici o problemă, pentru că noi Îl putem simți dacă avem inima bună și curată”. Aceste cuvinte simple, dar profunde în ceea ce au transmis ca mesaj sunt lucruri pe care eu ca om le-am descoperit mult mai târziu.

De aceea, bucuria mea cea mai mare ca profesor nu este atunci când elevii îmi spun că au înțeles lecția, ci atunci când își doresc să afle mai mult. Curiozitatea lor este ca un dar, deoarece astfel îi pot învăța și mai mult despre tainele credinței noastre ortodoxe, despre frumusețea dragostei creștine și, cel mai important, despre cuvintele lui Dumnezeu ce se găsesc în Sfânta Scriptură. Începând să simtă de mici dragostea față de Dumnezeu prin inima lor pură și păstrând aceste informații la nivel sufletesc, vor deveni mai târziu mici apostoli sau mironosițe care să dăruiască mai departe din ceea ce au primit și ei. „Dăruind, vei dobândi”, spunea marele Nicolae Steinhardt, ceea ce arată o definiție caracterizantă a ceea ce se întâmplă în cadrul orelor de religie. Dăruim informații folositoare creșterii lor armonioase și duhovnicești pentru a dobândi la rândul nostru mulțumire sufletească, emoții de nedescris și multe învățături inedite, parcă desprinse dintr-un pateric pentru copii.

Cred că profesorul de religie nu trebuie să fie un atotștiutor, ci să transpună lecțiile în realitate, să le prezinte totul ca și cum s-ar întâmpla în acel moment, să apeleze la imaginația lor și să îi determine pe elevi să-și dorească mai mult și să transmită exact ceea ce simt ei. Noi, ca profesori, trebuie să ne apropiem mult de sufletul lor și să-i lăsăm să ne arate cât de pur și minunat este acesta, să fim pentru ei nu numai dascăli și cateheți, ci şi prieteni buni, oameni de la care să ceară sfaturi fără să se sfiască. Sunt multe daruri pe care profesorii de religie le primesc de la elevii lor, unul dintre ele fiind participarea a cât mai multor elevi la oră, indiferent de confesiune. Alte daruri sunt dorința de a participa la primirea Sfintei Taine a Euharistiei - astfel văzându-se și legătura pe care profesorul de religie o face între Biserică și Şcoală, dar și dragostea de a săvârși fapte bune și de a cultiva virtuți în vederea atingerii scopului final al vieții, mântuirea sau, cum îmi mai place să le explic micuților, biletul nostru către Rai.

Profesorul de religie devine uneori chiar și un adevărat artist: pictor - când „desenează” în mintea copiilor cu imaginile icoanelor; muzician - atunci când le arată copiilor frumusețea rugăciunii cântate; autor - atunci când își adună gândurile și le spune copiilor tot ce e mai frumos despre Dumnezeu, într-un mod poetic. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește acest lucru, arătând că ora de religie este mai presus de o simplă artă: „Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului? Cel care practică această artă trebuie să fie mai priceput şi mai talentat decât un pictor şi decât un sculptor”. Să fim artiști, să le fructificăm copiilor dragostea de Dumnezeu, să fim apostolii și mironosițele de care au nevoie pentru a crește frumos, duhovnicesc, să fim ceea ce au ei nevoie pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, să le fim călăuzitori pe calea către Rai. 

Claudia-Simona Chivu este profesoară la Școala Gimnazială „Nicolae Labiș” din București.