Educația, între comunicare și comuniune

Au trecut deja șase luni de când viețile noastre de dascăl s-au schimbat, de când noi ne-am reconfigurat. Șase luni care m-au făcut să cred că nu uneltele digitale ne lipsesc, ci empatia, toleranța și iubirea creștină. Am simțit acest răstimp precum un maraton imaginar, cu adversari foarte puternici.

Am încercat să mă duc puțin în timp și să mă raportez la dascălii mei ca să pot găsi resursele interioare pentru a oferi cele mai bune răspunsuri acestei lumi, într-o continuă schimbare. Am văzut chipuri mereu vesele, profesori care aduceau cu ei nu doar catalogul, ci și acel aer al vremurilor vechi și de așezare. Mi-l aminteam pe profesorul meu de istorie care ne zicea că orice oră începe cu Dumnezeu. Acest profesor își începea anul școlar cu Fericirile și Evanghelia Sfântului Ioan. M-am întrebat ce s-a schimbat în sufletul de dascăl, de 20 de ani încoace? Am zărit graba, superficialitatea, neputința, nedreptatea, lipsa de implicare. Am mai văzut și lipsa răbdării în a-ți cunoaște elevul, acordarea unei importanțe mai mari conținutului predat decât unicității persoanei. Iată provocările acestui an școlar, aproape la fel cu cei anteriori.

Apariția noului virus nu a scos la lumină neputințe ale sistemului de învățământ neștiute, ci doar le-a reliefat mai bine pe cele vechi. Este imposibil să nu admitem că sistemul românesc are hibe, dar la fel de bine nu putem afirma că noi suntem diferiți de alți europeni. Consider că sistemul românesc de învățământ s-a pliat pe omul care educă, pe dascăl. Școala românească culege acum ceea ce a semănat în zeci de ani: educație prin autoritate, control, recompense și pedepse. Cel mai bine se vede lipsa învățării consecvente, coerente, dar ea se poate îmbunățăți în acest context neprielnic, prin găsirea de noi moduri de a inspira elevul.

Profesorii de religie au în aceste momente delicate un rol extrem de important, și anume acela de a găsi un echilibru emoțional, pe care să îl aducă în fața elevilor. Elevii au nevoie în aceste momente de nesiguranță de un om bine ancorat în realitate și care se menține obiectiv în fața evenimentelor ce se derulează cu repeziciune. Profesorul de religie trebuie să le arate elevilor și familiilor acestora că există resurse interioare care îl fac pe om să devină mai puternic și care îl ridică deasupra anumitor capcane în care ar putea cădea.

Am putea regândi sau reconsidera relația familiei cu școala prin acordarea unei șanse de reușită acestui trio de multe ori blamat: școală-părinte-elev. Probabil, una dintre oportunitățile cele mai mari în această perioadă este conectarea familiei cu școala și implicit cu fiecare dascăl în parte. Acum, odată cu acest tip de învățare de acasă, părintele își poate observa mai bine propriul copil și poate vedea mai clar anumite neputințe ale sistemului și, dacă până acum era mai mult un observator pasiv, de acum se poate transforma în aliat al instituției de învățământ. Un părinte implicat în viața școlii va veni cu soluții, în loc de nemulțumiri, va găsi modalități prin care să sprijine actul educațional, deoarece școala în pandemie (carantină) nu mai este despre obiective cognitive, ci despre oameni, despre echilibru emoțional și colaborare.

Doresc să evidențiez una dintre marile oportunități ale acestui nou an școlar - învățarea eficace nu (mai) ține seama de secvența predare-învățare, o învățare autentică nu ține de curriculă, ci de motivația intrinsecă, de conec­tarea cu profesorul și de sentimentul de apreciere. Pentru mine, ca dascăl, este mult mai importantă dezvoltarea inteligenței emoționale a elevilor mei decât dezvoltarea acelei capacități de acumulare de informații. Această perioadă ne oferă posibilitatea să ne regândim strategiile didactice și să găsim moduri eficiente de a stimula elevii și de a nu-i îndepărta și mai mult de școală. Cred că este timpul ca elevii să ne cunoască exact așa cum suntem, să putem fi în stare să aducem un plus orelor de curs și nu prin informații noi, ci prin moduri noi de a interacționa cu ei.

O altă provocare care mie mi se pare extrem de ofertantă este regândirea și reconfigurarea noastră ca dascăli. Într-o lume care aduce schimbări de la oră la oră, profesorul este dator să găsească acea cale care duce la sufletul elevului său și care oferă repere emoționale. Profesorul trebuie să devină liant între elev și învățare. Eu merg pe premisa că acolo unde se vrea, se poate. Personal, după data de 11 martie 2020, am încercat să mă regăsesc ca profesor, dar și ca părinte, să caut pârghiile cele mai bune pentru a ajunge acolo unde îmi doresc, și anume la inima elevilor mei. Am regândit lecțiile, am adaptat conți­nuturile și am oferit posibilitatea elevilor mei să se exprime mai ușor. I-am lăsat să-și exprime nemulțumirile, iar eu am căutat să îmbunătățesc metodele folosite, am readus în atenția elevilor platforme educaționale care le facilitează învățarea.

La începutul acestui an școlar atât de special, doresc să-i transmit un gând din suflet elevului meu: Dragul meu copil iubitor de frumos, închide ușor ochii și ascultă cum vântul îți fredonează la ureche melodia vieții. O melodie care începe cu tine și cu visurile tale. Îți șoptește să le așterni pe o frunză ruginie și să o lași pe pământul ud. Nu te speria că frunza va fi nimicită de vremea rea și de ploi. La primăvară, din frunza ta va ieși o altă viață: va ieși floarea de cireș de mai, care ne va încânta simțurile și care va bucura grădinile. De la fereastra clasei tale, când vei privi roadele primăverii, vei ști că visurile tale au înflorit, că visurile tale dau aripi altor oameni, că tu ești speranță pentru această lume.

Colegilor mei, care simt că le apasă pe umeri greutatea unui alt început mai special, le spun: Dragii mei colegi, știți cât este de greu un traseu montan. Se pot întâmpla peripeții, pot apărea situații neprevăzute… dar gândiți-vă cât de parfumate sunt florile întâlnite pe drum, cât de răcoroasă este umbra copacilor, cât de clară este apa izvoarelor, cât de încântătoare sunt trilurile păsărilor și cât de minunată este priveliștea din vârful muntelui. Gândiți-vă că oricât de greu este drumul, frumusețea acestei călătorii nu o poate egala absolut nimic. Îndrăzniți să ajungeți în vârf, cerul albastru clar va fi regăsit în ochii fiecărui copil.

Educația se face prin comunicarea dintre dascăl și discipol, dar acum cred că este nevoie mai mult de comuniune. Acest an școlar ne oferă posibilitatea de a atinge o comuniune reală cu toți elevii noștri. Este un an plin de provocări, plin de așteptări din partea elevilor și părinților. Datoria noastră sfântă este să nu abandonăm lupta cea bună, să nu abandonăm virtutea sfântă a nădejdii și să le picurăm în inimi elevilor noștri puterea dată de iubire. 

Daniela Iuliana Grigorcea este profesoară la Școala Gimnazială nr. 156 din București