„Cu moartea Sfântului Ștefan începe o istorie a misiunii”

Credincioșii care participă în acest an la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, au ocazia să cinstească și moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan, aduse de o delegație a Mitropoliei de Nea Ionia şi Filadelfia (Biserica Ortodoxă a Greciei). Despre cinstirea celui dintâi martir al credinței creștine ortodoxe am vorbit cu pr. prof. univ. dr. Daniel Benga, parohul Bisericii „Sfântul Ștefan”-Cuibul cu barză din București.

Sfântul Arhidiacon Ștefan este primul martir al Bisericii despre care avem amănunte exacte chiar în Noul Testament. Ce înseamnă această mărturie pentru Ortodoxie?

Am putea spune chiar că Faptele Apostolilor, în capitolele 6 și 7, sunt primul „act martiric” pe care îl posedăm în Biserică. Nu știm foarte multe detalii despre viața Sfântului Ștefan din Noul Testament, dar se relatează faptul că a fost ales diacon în prima comunitate apostolică, fiind un bărbat plin de înțelepciune și de Duh Sfânt, prin care Dumnezeu lucra multe minuni. Trebuie reținute dimensiunile fundamentale ale personalității Sfântului Ștefan: înțelepciunea, plinătatea Duhului Sfânt și puterea de a face minuni. Aceste trei elemente au conturat personalitatea primului martir al Bisericii.

În ce consta slujirea de diacon în Biserica primară?

Deși Faptele Apostolilor nu menționează expres acest lucru, putem deduce că Sfântul Ștefan era căpetenia primilor șapte diaconi ai Bisericii. La începuturi, un diacon nu avea slujirea pe care o observăm astăzi, foarte mult centrată liturgic. Slujirea primordială a acestor diaconi, în frunte cu Sfântul Ștefan, în comunitatea din Ierusalim, era în special o slujire socială, adică „diaconie” în sensul etimologic al cuvântului. Ei îi slujeau pe oameni, ne spun Faptele Apostolilor că au fost rânduiți pentru slujirea la mese, pentru văduve, săraci, oameni care aveau nevoie de ajutor, de mâncare, de susținere.

Cum a ajuns tânărul diacon Ștefan să fie martirizat?

Între Sfântul Arhidiacon Ștefan, iudeu de neam, și alți iudei din Ierusalim a izbucnit un conflict legat de cine a fost Iisus Hristos. El Îl mărturisea ca fiind Mesia și Fiul lui Dumnezeu și în această ipostază a fost dus în fața sinedriului, lucru care s-a întâmplat și cu ceilalți apostoli care au fost arestați de mai multe ori după Învierea și Înălțarea Mântuitorului Hristos la ceruri. Sfântul Arhidiacon Ștefan este chemat în sinedriu să dea mărturie despre credința pe care o are și face un întreg proces de conștiință poporului Israel, demonstrând că, atunci când prorocii au venit, n-au fost primiți, că atunci când Dumnezeu le-a vorbit, n-au ascultat cuvântul Său și Îl mărturisește pe Mântuitorul Hristos ca Mesia cel Care trebuia să vină. Această mărturisire determină condamnarea sa la moarte prin lapidare pentru blasfemie.

Există tratate iudaice în care sunt menționate tehnicile de lapidare: se găsea un loc unde era o piatră mai înaltă; cel condamnat era aruncat câțiva metri în jos. După aruncare urma lapidarea, iar primii care aruncau cu pietre erau acuzatorii și se țintea către inimă și cap. Dacă prin aceste prime pietre nu se realiza uciderea, atunci tot poporul adunat avea aprobarea de a arunca cu pietre până la uciderea condamnatului. Așa a murit Sfântul Arhidiacon Ștefan, iar Faptele Apostolilor ne lasă mențiunea că între cei care au participat la lapidare se afla și Saul din Tars, viitorul Apostol Pavel, care asista, păzind hainele celor ce aruncau pietre. Acesta este un moment fundamental din istoria primei comunități creștine din lume, cea din Ierusalim.

Ce se întâmplă cu membrii comunității creștine din Ierusalim după acest martiriu?

După lapidarea Sfântului Ștefan, Faptele Apostolilor ne arată că Evanghelia începe să fie vestită peste tot. Apostolii încep să plece în lume, dar și persecuția se extinde. Saul din Tars cere scrisori de la sinedriu ca să urmărească creștinii din Damasc, la câteva sute de kilometri nord de Ierusalim. Începe o mișcare dublă: accentuarea persecuțiilor și, în același timp, membrii comunității își dau seama de pericolul din Ierusalim și încep să se răspândească. Cu moartea Sfântului Ștefan începe o nouă istorie a misiunii creștine în lume, dar și o istorie a persecuției, în paralel.

Cum au fost descoperite cinstitele moaște ale Sfântului Ștefan?

Relatările mai târzii din tradiție și din primele documente pe care le avem din secolul al V-lea ne arată că trupul său a fost luat de niște ucenici creștini care erau foarte apropiați de învățatul Gamaliel. Acesta era un erudit, membru al sinedriului, care avea o proprietate la vreo 30 de kilometri de Ierusalim, într-un sat numit în documente Kafargmala (adică satul lui Gamaliel). În acel loc a fost dus trupul Sfântului Ștefan și înmormântat. După martiriul lui, Gamaliel - ucenic în ascuns al lui Hristos și prieten al creștinilor-, a început să-L mărturisească și el public. Fiul său, Abidas, va mărturisi credința creștină și amândoi aveau să moară creștini, fiind înmormântați alături de Sfântul Ștefan.

Moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan au fost descoperite în 20 decembrie 415, printr-o revelație. Unui preot care slujea în satul amintit, pe nume Lucian, i s-a arătat bătrânul Gamaliel în vis de trei ori: prima dată pe 3 decembrie 415, când i-a spus să sape pe un câmp din apropiere, unde îl va găsi pe robul lui Dumnezeu Ștefan. Preotul Lucian nu a crezut și i-a cerut lui Dumnezeu să se repete visul. Într-adevăr, pe 10 și pe 17 decembrie, visul s-a repetat, după care, în 20 decembrie 415, a săpat în locul descris. Împreună cu Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, care se afla la un sinod întrunit la Lyda, foarte aproape, pentru a discuta erezia pelagianismului, și ierarhii participanți, monahii și preoții care aflaseră de revelație au găsit mormântul și pietrele funerare cu numele Ștefan, Nicodim, Gamaliel și Abidas. Odată descoperite Sfintele Moaște, acestea au răspândit o mireasmă extraordinară.

Cum a devenit protomartirul Ștefan un sfânt atât de popular în lumea creștină?

O scrisoare pe care preotul Lucian a trimis-o către Bisericile din întreaga lume, păstrată în limbile greacă și latină, ne relatează faptul că în momentul în care s-a deschis mormântul Sfântului Ștefan, o mireasmă bineplăcută a ieșit și s-au vindecat aproximativ 70 de persoane. Vestea se răspândise și au venit creștini din întreaga zonă. Sfântul Ștefan a avut privilegiul de a fi dezgropat de un patriarh și mai mulți ierarhi din Țara Sfântă și întreaga lume, care participaseră la sinodul local din Lyda. Acest lucru este foarte important pentru că ierarhii au primit ca binecuvântare părticele din sfintele moaște. Întorcându-se în comunitățile lor, au depus aceste moaște spre închinare, iar faima Sfântului Arhidiacon Ștefan s-a răspândit, bucurându-se de cinstire până în vestul Europei și nordul Africii. Fericitul Augustin l-a trimis la sinodul amintit pe preotul spaniol Paul Orosius, iar după revenirea acestuia în nordul Africii a devenit unul dintre cei mai mari promotori ai cultului Sfântului Arhidiacon Ștefan. El are în opera sa mai multe predici ținute la sărbătorile Sfântului Ștefan, în care arată cât de cinstit era în bisericile din nordul Africii și ce minuni se petreceau acolo. 

După descoperirea moaștelor Sfântului Ștefan, în 20 decembrie 415 au fost depuse în Biserica Sfântului Sion, cea mai impozantă biserică a Ierusalimului din secolul al V-lea, distrusă între timp, dar care poate fi văzută în mai multe documente precum harta de la Madaba (sec. VI). Lângă biserica mare era chiar o capelă dedicată Sfântului Arhidiacon Ștefan. După aceea, sfintele moaște au fost luate de Melania cea Tânără, o senatoare romană convertită la creștinism, și depuse în prima mănăstire de maici pe care ea a întemeiat-o pe Muntele Măslinilor.

Faptul că numele Ștefan înseamnă „cel încoronat” a avut vreo influență pentru evlavia conducătorilor de popoare față de el?

Datorită acestui fapt se pare că era invocat în rugăciunile de încoronare a împăraților. În 438, împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie al II-lea (408-450), a efectuat o călătorie la Ierusalim. Evdochia a fost atât de impresionată de istoria Sfântului Ștefan și de puterea moaștelor sale, încât a hotărât să construiască o mare bazilică închinată lui. A fost finalizată într-o primă formă în 439, fiind apoi lărgită și resfințită în 460 și a devenit cea mai mare mănăstire dedicată Sfântului Ștefan în Orient în acea epocă, în ea așezându-i-se moaștele. Era localizată în partea de nord a Ierusalimului, în apropiere de Poarta Damascului, dar a fost distrusă de perși și arabi în secolul al VII-lea. Evdochia a câștigat așa de mare evlavie la Sfântul Ștefan, încât a plecat din Țara Sfântă cu o părticică din sfintele moaște, pe care le-a dus la Curtea Imperială din Constantinopol, unde a fost construită o capelă în cinstea sa. Mai apoi s-a întors la Ierusalim și a fost înmormântată la 20 de metri de Sfântul Arhidiacon Ștefan. Dată fiind mulțimea de biserici dedicate Sfântului Ștefan în secolul al V-lea, putem afirma că după Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, Arhidiaconul Ștefan era cel mai cinstit sfânt al Ortodoxiei universale în această perioadă.