În urmă cu 35 de ani, pe 22 decembrie 1989, era înlăturată ultima dictatură est-europeană de sorginte comunistă - cea din România. A fost un moment de mare tensiune socială, dar și un timp marcat de
Cuviosul Paisie Aghioritul, om al iubirii și al rugăciunii neîncetate
Astăzi se împlinesc 24 de ani de când Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Adevărat „luminător al vremurilor de pe urmă”, canonizat în 2015 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei și trecut și în calendarul Bisericii noastre în 2016, Cuviosul Paisie ne-a lăsat spre contemplare o viață smerită, dar care a născut multă apropiere față de Cel de Sus. Despre el auzim vorbindu-se din ce în ce mai des, căci a rămas de minuni făcător și după moarte, dar de la ucenicii lui apropiați aflăm de multe ori lucruri inedite. Iată ce ne-a vorbit despre Sfântul Paisie arhimandritul grec Metodie Alexiu, parohul Bisericii mitropolitane „Sfântul Grigorie Palama” din Salonic.
Părinte arhimandrit, cum ați devenit ucenic al Sfântului Paisie Aghioritul, în ce împrejurări l-ați cunoscut?
Am avut binecuvântarea să-l cunosc personal pe Sfântul Paisie în 1969. Într-o zi, pregătindu-mă pentru hotărârea de a deveni preot, mă aflam la Mănăstirea Stavronikita din Sfântul Munte Athos, unde l-am întâlnit pe starețul acesteia, Vasilios Gondikaki. Într-o discuție cu el, l-am rugat să mă îndrume către un om cu experiențe duhovnicești, care să mă ajute în hotărârea pe care trebuie s-o iau într-o problemă. Gheronda mi-a spus: „Noi aici îl socotim cel mai sfânt și experimentat om pe Sfântul Paisie”. Atunci, părintele se afla la chilia „Înălțarea Sfintei Cruci”, care ținea de Mănăstirea Stavronikita. Un călugăr m-a însoțit până la chilia părintelui. Când a ieșit din mica lui chilie, am văzut în fața mea un chip plin de lumină, iubire și smerenie. Dintr-odată am simțit că nu-i puteam spune nimic. Am simțit că era un om sfânt. L-am privit și am început să plâng. El zicea, din clipă în clipă, „Slavă Ție, Doamne!”, „Slavă Ție, Doamne!”... Mi-a adresat câteva întrebări și prin răspunsurile mele a înțeles că ceream să-mi lumineze drumul ca viitor preot. Acea zi nu o voi uita niciodată.
În data de 5 ianuarie 1970 mi-a trimis o scrisoare în care îmi zicea că se roagă pentru mine pentru a mă lumina Dumnezeu și îmi dădea sfaturi duhovnicești. Am mai primit încă două scrisori. M-am hotărât să-l vizitez încă o dată pe gheronda și i-am cerut să se roage pentru mine pentru a vedea mai clar dacă trebuie să devin preot căsătorit sau călugăr. Mi-a răspuns cu simplitate: „Acest lucru nu este greu! Vom merge la Maica Domnului, adică la icoana Maicii Domnului din chilia lui, și îi vom vorbi. Dar cum vom merge? Cu mâinile goale? Trebuie să-i aducem un dar”. S-a aplecat și a cules câteva flori, a făcut o mică legătură și a lăsat buchețelul în fața icoanei Maicii Domnului zicând: „Maicuța noastră! Aceste floricele le-am adunat din grădina ta! Te rugăm să le primești ca din inima noastră, împreună cu lacrimile rugăciunii noastre!” În continuare s-a întors spre mine și a zis: „Vom face Paraclisul către Maica Domnului. Dar pentru că Domnul are nevoie urgentă de preoți, ne vom grăbi. Nu vom cânta paraclisul, ci eu o voi striga, o voi striga prin rugăciune, ca să intervină repede. Tu stai în fața icoanei! Nu te vei întoarce să mă privești. Eu voi merge mai în spate și de acolo mă voi ruga”. A început așadar paraclisul, în lacrimi neîncetate și strigând cu suspine cuvintele rugăciunii „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”.
După ce s-a terminat paraclisul, a venit aproape de mine și mi-a zis: „Nu te tulbura! În șase luni, începând de astăzi, Maica Domnului îți va răspunde și-ți va spune ce trebuie să faci în viața ta. Te vei lăsa în mâinile ei, te vei ruga, te vei spovedi, vei merge la biserică, te vei împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului și vei aștepta! Răspunsul va fi peste exact șase luni, nici o zi mai mult, nici mai puțin!” Am făcut ce mi-a zis și după exact șase luni, seara, în jurul orei 22:00, un părinte duhovnicesc mi-a zis: „Știu problema ta și îți spun că pentru tine e mai bine să te călugărești”. I-am spus: „Mulțumesc, pentru că îmi răspundeți la ceea ce Sfântul Paisie mi-a zis în urmă cu șase luni”. Cu multă emoție, am luat decizia de a mă călugări.
Cum și-a pus amprenta asupra evoluției sufletești a sfinției voastre legătura cu Sfântul Paisie Aghioritul?
Prezența Sfântului Paisie în viața mea a fost izvor de bucurie duhovnicească, sprijin și binecuvântare. Sfântul Paisie a avut, are și va avea mare căutare în rândul oamenilor care l-au cunoscut fie cât a trăit, fie după adormirea sa. Ceea ce m-a liniștit și ajutat duhovnicește au fost adânca lui smerenie, iubirea și neîncetata sa rugăciune. Spunea că cea mai importantă menire a omului este să-L iubească din toate puterile lui pe Dumnezeu și pe aproapele. Vorbea mereu și despre iubirea către Maica Domnului. Într-o zi mi-a zis: „O iubești pe Maica noastră? Dacă o iubești, nu te teme!” M-a învățat nevoia de rugăciune în deplină încredere în ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților. Accentua că iubirea trebuie să se adreseze în mod egal tuturor oamenilor, așa cum face Dumnezeu. Trăia cu rugăciune și doxologie neîncetată, învăța cu simplitate și putere duhovnicească faptul că legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să fie continuă, iar voia lui Dumnezeu să se împlinească mereu cu noi.
Care dintre învățăturile Sfântului Paisie v-au fost cel mai de folos în viață?
Aș dori să răspund la această întrebare punând altele: De ce Sfântul Paisie avea atâta căutare în casa în care a trăit și până astăzi? De ce în ziua prăznuirii lui, din seara de 11 iulie și până a doua zi seara, la mormântul său există mii de mașini și multe mii de oameni care așteaptă 10-15 ore să cinstească mormântul său? Care este fenomenul care îi atrage pe oameni lângă el? După smerita mea cugetare, răspunsul ar fi cam așa: Sfântul Paisie a desființat complet orice gând și prețuire a lui însuși, a sinelui. Trăia numai pentru a iubi pe Dumnezeul adevărat, Preasfânta Treime și creația Sa, omul. Pentru el taina urcușului duhovnicesc era rugăciunea. Sfântul Paisie nu a crezut niciodată că el singur a reușit ceva, ci că era mereu acoperit de harul lui Dumnezeu. Cândva mi-a zis: „Oamenii, din multa lor bunăvoință, îmi vor spune că sunt sfânt”. De asemenea, spunea: „Dumnezeu unge, cu milă, pe omul smerit și ocupă tot”. Nu trebuie să judecăm niciodată pe cel de lângă noi, ci să-l privim cu îngăduință întotdeauna. Cea mai înaltă menire a omului este, cum aminteam mai sus, să-L iubească pe Dumnezeu și pe om cu toate puterile sale.
Care ar fi învățătura centrală pe care Sfântul Paisie Aghioritul o transmite lumii actuale?
Sfântul Paisie spune: „Frecvența lui Dumnezeu, adică posibilitatea de a comunica neîncetat cu Dumnezeu, se regăsește în două cuvinte: iubire și smerenie”. Acolo Se arată Dumnezeu și conlucrează, în mod real, cu omul. Pentru a ajunge acolo, sfătuia să tăiem de la rădăcină patimile și păcatele de care inima noastră este plină. Și pentru a nu deznădăjdui văzându-ne singuri, să dăm cea mai mare importanță rugăciunii. Ea este oxigenul și nevoia sufletului și nu trebuie privită ca o obligație. Pentru a fi ascultați, trebuie să fim smeriți, având simțământul păcătoșeniei, iar rugăciunea să vină din inimă. Numai rugăciunea din inimă este rugăciune. Este cu durere și aduce roade. „Una spusă cu durere de suflet, mi-a zis, valorează mai mult în fața lui Dumnezeu decât 10 găleți de lacrimi false. Când omul crede într-adevăr că este mai rău decât toți, printr-un singur «Doamne, miluiește!» ia mai multă putere decât unul a cărui credință este de suprafață.”
Care ar fi principiul de bază pe care ar trebui să-l urmeze orice creștin pentru a se maturiza duhovnicește și a-și consolida o viață în Hristos?
Omul contemporan a dat prioritate unui nou mod de viață, caracterizat prin viteză fără limite, agitație și luptă, pentru a reuși cât mai mult. Consecința este desconsiderarea valorii legăturii interioare a lui Dumnezeu cu omul și a rugăciunii, care este modul de comunicare cu El. Pentru această problemă, Sfântul Paisie sfătuia: „Nu pune mai întâi treburile și ocupațiile tale și mai apoi rugăciunea, pentru că astfel îi oferi loc diavolului și îți aduce obstacole”. Când omul are răul obicei de a da mai multă importanță celor care țin de viața lumească, grijilor și capriciilor sale, înlătură menirea lui duhovnicească și aceasta ascunde înlăuntrul lui multă mândrie și lipsă de evlavie. Nu trebuie să uităm faptul că ispita găsește nenumărate moduri de a ne împiedica de la rugăciune. Când omul abia începe lucrarea rugăciunii, diavolul seamănă împrăștiere în mintea lui, cu neliniști, frici, tensiune, și insistă să-l aducă pe om într-o stare încât să-i fie imposibil să continue rugăciunea. De aceea este necesar să avem lângă noi Crucea lui Hristos, care are mare putere! Medicamentul în lupta împotriva fricii este rugăciunea.
Sfântul Paisie oferă lumii contemporane o școală profetică, duhovnicească, la care fiecare putem deveni student fără examene. Sfântul lucrează și astăzi în continuarea experienței duhovnicești a Sfântului Grigorie Palama, care a învățat intervenția energiilor necreate ale lui Dumnezeu neîncetat, în toată zidirea. Astfel, Dumnezeu ne îndrumă continuu și ne însuflețește cu dumnezeiasca Sa prezență, care vine ca răspuns al rugăciunilor noastre din inimă.
Astăzi avem nevoie să citim cu atenție sporită cuvântul luminat al sfântului, care e plin de iubire adevărată pentru fiecare dintre noi. Când trăia, spunea: „Îi iubesc atât de mult pe oameni, încât, dacă mi-ar fi cu putință, aș tăia inima mea în bucățele mici și aș împărți-o tuturor”.
Istorisiți-ne câteva dintre minunile Sfântului Paisie despre care ați auzit sau pe care le-ați trăit.
Cândva mă aflam în fața chiliei sfântului, împreună cu el, a venit un șarpe mare. Stătea încolăcit și se uita la sfântul. Eu am început să mă tem, iar sfântul, cu înțelegere, m-a întrebat: „Te temi? Eu sunt prieten cu el și vine de multe ori să îmi țină tovărășie. Dar, dacă te temi, îl voi alunga”. Se întoarce către șarpe și-i spune: „Fii atent! Acum am o discuție. Mergi la casa ta și, când va pleca cel de aici, te voi striga să vii”. Șarpele a făcut cu capul său o plecăciune către sfântul și îndată a plecat, făcând ascultare de el.
Într-o altă zi, în timp ce discutam, s-a uitat către muntele din apropiere și a zis: „Vine Nikos acum. În jumătate de oră va fi aici. Dar se grăbește și nu este pregătit”. Eu i-am zis: „Gheronda, unde l-ați văzut pe Nikos?” El, cu umor, mi-a răspuns: „E, tu nu știi munții; eu îi știu mai bine!” Într-adevăr, într-o jumătate de oră a sunat clopoțelul de la poartă și îmi zice: „A sosit Nikos. Mergi să-i deschizi!” Când m-am apropiat de poartă, i-am zis: „Nikos, bine ai venit!” El mi-a spus, speriat: „De unde știți numele meu?” „Părintele mi l-a spus”. „Dar el nu-l știe, nu l-am văzut în viața mea. Am venit doar din curiozitate”. Iar eu am zis: „Știe asta sfântul”. Apoi l-am invitat să meargă în chilie. După o jumătate de oră a ieșit plângând și zicând: „Acum am înțeles ce înseamnă un om sfânt!”
Într-o altă zi, sfântul îl vede pe diavol la fereastra chiliei și a început să se roage pentru ca diavolul să se smerească. Atunci diavolul, a intrat în chilie și a început să-l lovească cu un lemn. Sfântul a rugat-o pe Maica Domnului pentru el, și Maica Domnului i-a răspuns, nu prin cuvinte, ci prin prezența ei. A venit în chilie, l-a mângâiat, l-a ajutat și l-a umplut de bucurie duhovnicească, păzindu-l ca o mamă.
Nu simt că aș putea eu, cel păcătos, să spun ceva important despre Sfântul Paisie. Foarte greu ar putea cineva să-l laude după cuviință. Sfântul Paisie este binecuvântarea Athosului, imitatorul și cel de aceeași cinste cu sfinții cei din veac. Să privim așadar cele scrise aici și cuvintele sale ca pe un dar duhovnicesc pentru omul însetat de iubire adevărată, pentru omul contemporan care caută să găsească puțină lumină.