„Deșcolarizarea României a dus la un viitor incert pentru ţara noastră”

Cunoscutul istoric, scriitor şi profesor Mircea Platon, redactor-șef al revistei „Convorbiri literare”, având un doctorat în istorie la The Ohio State University at Columbus, SUA, şi autorul mai multor cărţi, printre care „Cine ne scrie istoria?” (2007), „Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ” (2011), „Ce-a mai rămas de apărat?” (2016), „Naţiune, modernizare şi elite româneşti” (2019), „Deşcolarizarea României” (2020), ne-a acordat un interviu despre situaţia învăţământului românesc. Ne-a vorbit, mai exact, despre declinul drastic al învăţământului din România în ultimii 30 de ani, despre rădăcinile acestui regres fără precedent, accelerat astăzi de digitalizarea impusă fără nici un temei ştiinţific, după cum arată domnul Platon în cercetările sale şi semnalele sale de alarmă lansate în ultimii ani.

În anul 2020 aţi publicat cartea „Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc”. Am dori câteva detalii despre cum a avut loc acest proces al deşcolarizării şi ce consecinţe a avut asupra societăţii şi asupra copiilor şi tinerilor.

Deșcolarizarea României a fost procesul prin care elevii au fost deposedați de cunoaștere și de caracter. Procesul s-a desfă­șurat conform unor metode elaborate în Occident de către echipe de experți și puse apoi în aplicare de mari instituții internaționale care funcționează ca bănci de memorie instituțională a reformei. Nu s-a lucrat la întâmplare, ci metodic. Lucrul e dovedit de faptul că în România s-au parcurs exact aceiași pași ai deșcolarizării care s-au parcurs în, de exemplu, SUA sau Franța. În SUA s-a început din anii ‘50, în Franța, din anii ‘70. La noi, în anii ‘90. Sloganurile, manipularea mediatică, implicarea ONG-urilor, deprofesionalizarea cadrelor didactice, noua scolastică psiho-pedagogică, toate, ca să-l citez pe Creangă, cumplitele mește­șuguri de tâmpenie ale reformei educaționale au fost identice și au circulat între America din anii ‘50-’60, Franța din anii ‘70, America de Sud din anii ‘80, Europa de Est din anii ‘90, Asia Centrală și țările arabe în anii 2000. Am arătat chiar că experții din România care au făcut reforma la noi au fost transferați apoi să facă reforma educației în Afganistan, după aceleași rețete și cu aceleași rezultate, deși între România și Afganistan există atât de multe dife­rențe culturale. Practic, deșcola­ri­zarea României a dus la un viitor incert pentru România, la distrugerea școlii ca motor al ascensiunii sociale bazate pe muncă și merit, vorba lui Eminescu, și la certitudinea unui viitor dominat fie de adulți români imaturi, slab pre­gătiți și incapabili să-și stăpânească, adică să-și locuiască, gospodărească și lase moștenire copiilor lor, țara, fie de imigranți. Practic, deșcolarizarea a contribuit decisiv la împiedicarea transmiterii României, ca patrimoniu material și cultural, dinspre strămoși înspre urmași.

Scandaloase conflicte de interese în impunerea cu orice preţ a digitalizării educaţiei

De ce credeţi că, în ciuda unui număr semnificativ de cercetări (şi cărţi traduse inclusiv în România), apărute în ultimul deceniu, despre nocivitatea introducerii în învăţământ a calculatorului şi a tehnologiilor digitale - cercetări în urma cărora ţări importante, precum Suedia sau Olanda, orientate iniţial către digitalizare, au decis recent eliminarea dispozitivelor digitale şi întoarcerea la manualele tradiţionale -, totuşi, România insistă să impună cu orice preţ digitalizarea, ba chiar să introducă în învăţământul preuniversitar instrumente bazate pe AI, după cum se menţionează în proiectul de Strategie națională pentru Inteligență Artificială 2023-2027? Deşi, după cum aţi arătat şi în cercetarea dvs., nu este adus nici un argument ştiinţific întemeiat privind utilitatea didactică a agendei digitalizatoare în România.

E vorba de uriașe interese financiare care fac să fie trecute cu vederea chiar scandaloase conflicte de interese. Lobby-ul IT își finan­țează singur articolele care clamează rolul benefic al digitalizării. Și aceste „studii” devin apoi materiale invocate de ME în digitalizarea educației. E ca și cum am lua de bun orice fluturaș publicitar și l-am folosi ca sursă de politici publice. Există corporații uriașe cu interese imense în domeniul IT, iar autoritățile române și cele ale UE se comportă ca și cum cor­porațiile ar fi niște organizații de binefacere interesate de pro­pă­șirea publică. Suntem conduși de niște oameni cu mentalitatea celor care primeau și furau „ajutoare” expirate la începutul anilor ‘90.

„Deșcolarizarea și deșcolarizarea digitală s-au făcut pe bani buni. S-a câștigat imens din reformă”

Cartea dvs. şi semnalul de alarmă pe care l-aţi lansat în 2021 prin analiza dvs. amplă şi riguros documentată „Cruciada copiilor: deșcolarizarea digitală” au scos în evidenţă aspecte grave privind starea învăţământului românesc şi direcţia distructivă în care ­este împins prin alinierea la agenda neoliberal-globalistă şi prin digitalizarea lui cu orice preţ. A existat un impact al acestui semnal de alarmă asupra profesorilor, părinţilor sau tinerilor sau, la un nivel mai sus, asupra decidenţilor din Ministerul Educaţiei? Ce reacţii au existat?

Nu. Deoarece cărțile mele nu vin cu fonduri atașate. Deșcola­rizarea și deșcolarizarea digitală s-au făcut pe bani buni. S-a câștigat imens din reformă. S-au făcut vacanțe, s-au cumpărat case, se iau salarii uriașe, s-au pus pe roate afaceri. Există un întreg establishment psiho-pedagogic care s-a născut ca urmare a acestor întreprinderi de stat și cooperatiste. Cărțile mele vin doar cu argumente și cu trimiteri la surse, nu cu finanțări. Ecourile în rândul publicului, care include părinți și profesori, au fost destul de puternice, dar nu de natură a schimba cu ceva mersul lucrurilor. Cei aflați la cârma României își concep interesele strategice într-un fel care include deșcolarizarea României și generalizarea analfabetismului. Trusturile de presă sunt perfect aliniate acestui program.

Cum ar trebui încurajaţi să rămână în ţară tinerii capabili, după ce termină studiile? România îi pierde pe mulţi dintre tinerii ei înzestraţi şi cel mai bine pregătiţi, care ar putea forma elita ţării, lucrând în slujba neamului lor, dar aleg să-şi părăsească ţara. Ce ar trebui făcut pentru ei?

Ar trebui aplicat principiul „Omul potrivit la locul potrivit”. Am forma și oameni potriviți și am avea și loc pentru ei. Acum, sistemul e înțesat de lingușitori mediocri, de incompetenți, de plagiatori. Nu pleacă doar tinerii străluciți, ci și oamenii normali, dar de caracter, oamenii de bază ai unei țări.

În Strategia privind Digitalizarea Educației din ­România, MEC preia o serie de recomandări formulate de DIGITALEUROPE, despre care aţi arătat că este principalul instrument prin care lobby-ul Big Tech îşi impune agenda digitalizatoare în Europa şi România. Una dintre principalele recomandări este „dezvoltarea de parteneriate insti­tu­ționale public-privat pentru alcătuirea de module curriculare de învățare online la distanță”. Cum comentaţi acest obiectiv?

Da, e școală de tip penitenciar, pusă în practică în mod obișnuit în anumite țări africane și, în mod excepțional, în tot restul lumii cu ocazia a ceea ce OMS decretează a fi „pandemii”. E școală cu Big Brother. Nu se învață nimic, dar se țintuiește locului și se controlează totul.

„Școala nu își propune să învețe, ci să educe. Dar educă fără să se ocupe de caracter”

Într-o carte din 2014, filologul şi psihologul austriac Bernhard Heinzlmaier, preşedintele Institutului de cercetări privind cultura tinerilor, cu sediul în Viena, avertiza că „economismul, pragmatismul şi utilitarismul” şi-au pus decisiv amprenta asupra actualului sistem de învăţământ, consecinţa fiind formarea unor tineri individualişti, pragmatici şi egoişti, interesaţi doar de realizarea materială. Potrivit autorului, un fenomen care ar trebui să ne îngrijoreze este „sistematica imbecilizare a tineretului, aruncat, cu un orizont îngust de cunoaştere şi cu sufletul uscat, într-o inumană societate în care doar performanţele contează”. Este o tendinţă copiată şi în România, unde, în planurile de reformă a educaţiei propuse la începutul anului 2016, se punea accent pe valorile utilitare, pe integrarea pe piaţa globală (redactarea de CV-uri, de scrisori de intenţie etc.), în detrimentul lecturii şi al formării unei culturi solide generale, precum şi a unei culturi naţionale (care să includă cunoaşterea propriei noastre istorii şi a realităţilor româneşti). La aceste planuri de reformă aţi reacţionat la acea vreme prin analiza dvs. „Tactica sistemului de învăţământ pârjolit”. Având în vedere că şi în Legea educaţiei se menţionează necesitatea formării „infrastructurii mentale a societăţii româneşti” în sensul funcţionării eficiente „în contextul globalizării”, ce ne puteţi spune despre aceste evoluţii?

Școala nu își propune să învețe, ci să educe. Dar educă fără să se ocupe de caracter. Cu alte cuvinte, formatează. Infra­structura mentală e softul nostru, în viziunea acestor ingineri sociali care ne conduc. Societatea nu e inumană pentru că doar performanțele contează, societatea este inumană pentru că nu contează decât ce decid elitele administrativ-corporatiste că e cazul să conteze: ieri perfor­manțele, azi diversitatea și incluziunea. Atacurile la adresa performanței sunt atacuri la adresa vechiului neoliberalism venind dinspre noua stângă, preocupată chipurile de om. De fapt, orizonturile programatice ale Resetării Verzi sunt sinistre și antiumane. Transumanismul este o realitate avansată prin politici, prin imigrație în masă, prin tot ce ține de agenda DEI (diversitate, echitate, incluziune, n. red.). Omul este atacat și dislocat și de imigrația în masă, și de AI, și de politicile economice, financiare și energetice impuse de Resetarea Verde. Și aceste lucruri nu au nimic de-a face nici cu eficiența sau performanța - pentru că sunt masiv subvenționate din bugetul statului, din banii contribuabililor -, nici cu umanismul sau empatia, pentru că strivesc omul, cu viața lui de familie, sub imperative utopice așternute în asfaltul jargonului tehnocratic.

Care consideraţi că este cauza pentru care mulţi profesori şi părinţi nu iau atitudine fermă împotriva acestor evoluţii care au un efect nociv asupra învăţământului şi asupra dezvoltării copiilor şi tinerilor noştri? Dimpotrivă, mulţi chiar le îmbrăţişează şi le consideră benefice.

Unii câștigă de pe urma reformelor (profesori), unii cred că câștigă (părinți), unii nu înțeleg exact ce se întâmplă. Unii se luptă din greu în fiecare zi ca să pună o pâine pe masă copiilor și să țină pasul cu ofensiva continuă dusă de instituțiile naționale și inter­naționale împotriva omului obișnuit. Nu mai au timp să se gândească la lucruri de acest fel. Lumea nu mai citește, nu mai are contact cu logosul, cu logica, argumentul, rațiunea. Se merge pe emoții și pe impresii. Ar trebui câteva luni de campanie intensă la televizor și să vedeți ce implicați ar fi cu toții.