Mihai Viteazul, mare ctitor al Mănăstirii Simonos Petras

La 9 august 1601, domnitorul Mihai Viteazul era omorât mișelește pe Câmpia Turzii de un detașa­ment de mercenari trimiși de generalul Basta, aflat în slujba Imperiului habsburgic. Acest domnitor, mereu viu în conștiința poporului român, dar și a altor popoare, s-a remarcat în scurta sa domnie ca un apărător al Ortodoxiei. Părintele arhimandrit Elisei Raptis, starețul Mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, ne-a vorbit despre relațiile pe care le-au avut românii cu Sfântul Munte și despre legătura strânsă dintre aşezământul atonit și Mihai Viteazul.

Marele domnitor român este cunoscut pentru preocuparea pe care a manifestat-o față de viața bisericească. Astfel, prin grija domnitorului unificator al celor trei Țări Române, Ortodoxia transilvăneană a fost consolidată. Încă din 1595, Mihai Viteazul a încheiat un tratat cu Sigismund Báthory, în care, între alte prevederi, se menționa că bisericile românești din Transilvania trec sub ascultarea canonică a mitropolitului Ungro­vlahiei, încercând astfel să limiteze presiunile prozelitiste exercitate asupra bisericilor ortodoxe din acest teritoriu, prin conlucrare directă cu mitropolitul muntean. După ce ajunge și domn al Ardealului, oferă preoților orto­docși aceleași drepturi cu cele ale slujitorilor de alte confesiuni, descurajând prozelitismul catolic și protestant exercitat asupra populației românești din Ardeal.

A zidit, a restaurat și a înzestrat numeroase mănăstiri și biserici din teritoriile locuite de români, între care amintim în Țara Românească mănăstirile Mihai Vodă, Clocociov și Strehaia ctitorite de domnitor și daniile făcute către Mitropolia Ungrovlahiei și către episcopiile de la Bu­zău și Râmnic, mănăstirile Curtea de Argeș, Banu (Buzău), Bis­trița (Vâl­cea), Călui, Cornet, Coșuna, „Sfântul Gheorghe”-Nou din Bucu­rești, Glavacioc, Golgota, Menedic (Buzău), Olteni (Vâlcea), Ostrov, Plum­buita, Stănești, Tismana, Tur­bați, Valea Mare, Vieroș, schiturile Dobrușa, Sfânta Troiță și Biserica Domnească de la Curtea Veche din București; în Moldova a făcut danii către mănăstirile Agapia, Bistrița, Neamț, Pângărați și „Sfântul Sava” din Iași; în Ardeal a ctitorit Mănăstirea Sfintei Treimi din Alba Iulia și Mănăstirea Râmeț, bisericile din Ocna Sibiului, Lu­șăr­dea, Târgu Mureș și a înzestrat Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului. Binefacerile domnitorului Mihai Viteazul s-au îndreptat și către Locurile Sfinte de la Ierusalim, Muntele Sinai și Sfântul Munte Athos, loc față de care avea o evlavie profundă, rectitorind Mănăstirea Simonos Petras și ajutând chinoviile de la Cutlumuș și Xenofont.

A ctitorit la Alba Iulia Mănăstirea Sfintei Treimi, rușinând dezacordul nobililor catolici de a construi o catedrală ortodoxă, prin minunea ne­stricării aghesmei sfințite de Mitropolitul Ioan de la Prislop, eveniment relatat în scris de Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului.

În dorința sa de consolidare a Ortodoxiei românești, Mihai Viteazul a lucrat împreună cu ierarhii, preoții și monahii la intensificarea vieții duhovnicești, fiind adeseori povățuit de duhovnicul său, starețul Serghie de la Tismana, devenit mai târziu Mitropolit de Muncaci, în Mara­mureș. Pentru toate acestea și pentru multe alte acțiuni de apărare a Ortodoxiei, domnitorul Mihai Viteazul este iubit de credincioșii români, uneori, în trecut, întâlnindu-se obiceiul ca în satele din Ardeal, țăranii să așeze portretul său între icoanele de pe peretele de la răsărit.

Față de acest mare domnitor, nu numai românii au evlavie și îl cin­s­tesc după cum se cuvine, ci și mona­hii aghioriți. Urmare a binefacerilor lui Mihai Viteazul săvârșite în Sfântul Munte Athos, numele marelui voievod este și astăzi pomenit cu mare cinste în mănăstirile athonite, părinții aghioriți amintind cu multă bucurie despre cel care și-a pus țara în slujba creștinătății, dovedind prin fapte dragostea și fidelitatea sa față de Mântuitorul Hristos.

Mărturie a cinstirii de care se bucură Mihai Viteazul în Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos stă și faptul că portretul domnitorului român a fost pictat de părinții simonopetriți în două locuri din biserica mare, precum și în trapeza și în arhondaricul așezămân­tului monahal.

Preacuvioase părinte, ne aflăm în Sfânta Mănăstire Simonos Petras, așezământ monahal cu o istorie bogată, care începe în secolul al 13-lea și continuă până în zilele noastre. Ca stareț al acestei vechi chinovii, am observat faptul că aveți o grijă deosebită față de pomenirea ctitorilor și a binefăcătorilor acestei mănăstiri, între ei fiind așezat la loc de cinste și marele domnitor român Mihai Viteazul. Care sunt legăturile istorice pe care Sfântul Munte, în general, și Mănăstirea Simonos Petras, în mod special, le au cu Țările Române și ce contribuție au avut binefăcătorii români în acest loc binecuvântat de Dumnezeu?

Este adevărat că Mănăstirea Simonos Petras a avut legături istorice cu România în general, mai ales datorită metocurilor pe care le-am avut acolo, cu ajutorul cărora a fost sprijinită activitatea mănăstirii în perioade deosebit de dificile. Chiar în această clipă, ne aflăm în clădirea pe care ne-a construit-o domnitorul Mihai Viteazul. Această aripă în care stăm acum este ctitoria voievodului Mihai și, cu siguranță, vă bucurați pentru că prețuim această clădire a sa.

Firește, așa cum ați spus, legăturile noastre sunt vechi, însă ele s-au transmis și generației tinere, care acum viețuiește prin mila lui Dumnezeu în acest loc binecuvântat.

Există o întreagă istorie despre ocrotirea, binefacerile și daniile mari­lor voievozi din Țările Române făcute în Sfântul Munte. Această istorie este lungă și trebuie să recu­noaștem că, în perioada secolelor 14-18, o mare parte din Sfântul Munte, cum este și cazul mănăstirii noastre și al altor mănăstiri, a fost construit cu aceste danii. Adică, dacă ne-am întreba în această clipă: „Care este Sfântul Munte Bizantin?”, „Ce a rămas din Sfântul Munte Bizantin, prin excelență bizantin, din secolul 10 până în secolul 14?” - am răspunde că da, există o bază, dar clădirile sale au rămas în proporție de 20%. Restul, să spunem și asta, 50-60%, aparține acestei perioade a voievozilor români prin care Sfântul Munte a renăscut. Acest lucru nu este evi­den­țiat suficient, dar este un adevăr de netăgăduit, că toate bisericile centrale, catoliconurile, îi au ca binefăcători pe voievozii români, cei care au ajutat Sfântul Munte. Iar aceasta o spun cu sinceritate, trebuie să accentuăm și să recunoaștem această contribuție.

Am observat că părinții simo­no­petriți au o evlavie deosebită față de unul dintre ctitorii principali ai mănăstirii, domnitorul Mihai Viteazul, pomenindu-l cu recunoștință în sfintele rugăciuni, iar atunci când dialoghează cu pelerinii care vă calcă pragul, niciodată cu uită să menționeze cât de mult a ajutat acest domnitor mănăstirea. Vă rugăm să ne vorbiți despre felul în care a fost păstrat în conștiința Mănăstirii Simonos Petras domnitorul Mihai Viteazul.

În conștiința Mănăstirii Simonos Petras, ctitorul ei, domnitorul Mihai Viteazul, este considerat un om sfânt. Această cinstire este adânc întipărită în conștiința mănăstirii noastre. În fiecare an săvârșim parastasul ctitorilor la sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Când avem privegherea în cinstea Sfinților Arhangheli, facem colivă și săvârșim parastasul voievodului Mihai, în calitate de ctitor. Firește că domnitorul ocupă un loc aparte în istoria și viața Mănăstirii Simonos Petras, de unde și această cinstire a lui aici. Veți auzi numele său și atunci când ieșim cu Cinstitele Daruri în centrul bisericii și pomenim. Unul dintre cei care se pomenesc în fiecare duminică, la fiecare priveghere, în orice împrejurare și la fiecare parastas este Mihai Voievod. Noi avem această conștiință că este binefăcătorul mănăstirii, dar și omul pe care, datorită vieții sale de mărturisitor și apărător al Ortodoxiei, îl considerăm sfânt. De altfel, noi, părinții simonopetriți, așteptăm inițiativa Bisericii Ortodoxe Române în legătură trecerea sa în calendar, pentru a-l cinsti după cuviință și aici în Sfântul Munte Athos.

Suntem foarte bucuroși pentru că Biserica „Sfântul Nicolae”, a Mănăstirii Mihai Vodă din București, nu a fost distrusă, ci a fost translatată, existând până astăzi. Acolo a fost metocul oferit de Mihai Voievod pentru ajutorul Mănăstirii Simonos Petras. Acesta a fost cel mai mare metoc al nostru și dacă nu ar fi existat acest metoc al Sfântului Nicolae în București, din care s-a păstrat astăzi numai biserica ce a fost mutată două sute de metri mai jos, atunci nici Mănăstirea Simonos Petras nu ar mai fi existat. Noi, Mănăstirea Simonos Petras, considerăm că acesta este un lucru fundamental în istoria noastră.

Iar în legătură cu cinstirea voievodului Mihai, chiar există o întâmplare cu un tânăr român care a pornit dintr-o parte a României, nu știu exact care, poate chiar din București, nu sunt sigur cum îl chema, cred că Andrei. Acest tânăr a adus din evla­vie portretul lui Mihai Viteazul din România. La Dafni nu a găsit un mijloc de transport și astfel a trebuit să meargă pe jos. Atât de multă dragoste a avut acest tânăr încât a cărat până aici, la Mănăstirea Simonos Petras, portretul lui Mihai Voievod, pe care îl păstrăm și pe care l-am așezat în rândul colecțiilor noastre. Acest tânăr l-a adus cu multă bucurie și a dovedit o evlavie deosebită, parcurgând atâta drum pe jos, pentru a ni-l oferi.

În final vreau să adaug la cele pe care le-am spus și mărturia stare­țului nostru Emilian, care a fost un isihast, un mare rugător. El ne-a vorbit la o sinaxă despre Mihai Voievod, după ce făcusem pomenirea ctitorilor la sărbătoarea Sfinților Arhangheli. Cu acest prilej a rostit o omilie în trapeza mănăstirii despre Mihai Voievod. Cred că avem și o casetă înregistrată pe undeva cu acest cuvânt. Doresc să amintesc de dragostea pe care o avea gheronda Emilian față de Mihai Viteazul și de faptul că îl considera sfânt. De la el am moștenit această evlavie și am transmis-o mai departe generației tinere, având convingerea că acest domnitor are mare trecere înaintea lui Dumnezeu. Să avem parte de rugăciunile sale.

Traducere din limba greacă: pr. Cătălin Dobri