Organismul uman nu este o simplă maşină. Dumnezeu care i-a dat viaţă l-a înzestrat pe om cu un suflet. Deşi a realizat oarecare succese, concepţia reducţionistă nu poate rezolva toate problemele. Bolile cronice sunt în continuă creştere. De aceea concepţia reducţionistă trebuie completată cu credinţa în Dumnezeu. Chiar dacă lucrează prin oameni, Dumnezeu decide în cele din urmă vindecarea noastră. Vă prezentăm un interviu cu prof. Adrian Restian, doctor în ştiinţe medicale.
Domnule profesor, tratatul de medicina familiei, pe care l-aţi publicat în mai multe ediţii, cuprinde pe lângă celelalte capitole, privind diagnosticul şi tratamentul numeroaselor boli cu care este confruntat medicul practician, şi un capitol foarte consistent de terapie prin credinţă. Ce v-a determinat să includeţi într-un tratat de medicină a familiei acest capitol?
De obicei tratatele de medicină se referă exclusiv la organe, la celule, la molecule şi la reacţii, care se pot descrie, se pot vedea, se pot măsura, se pot număra şi asupra cărora se poate interveni, într-un fel sau altul. Dacă abordările medicale au început iniţial la nivelul organelor, ele s-au extins treptat şi asupra celulelor şi apoi a moleculelor. Astfel, întreaga patologie umană a fost transferată de la nivelul organic la nivelul molecular. Astăzi, atât diagnosticul, cât şi tratamentul sunt gândite la nivel molecular. Iar medicina moleculară a reprezentat un foarte mare progres, deoarece noi am ajuns să cunoaştem astăzi substratul molecular al aproape tuturor bolilor cu care suntem confruntaţi. Aş putea spune chiar că cunoaşterea noastră este astăzi mult mai avansată decât posibilităţile noastre de aplicare în practica medicală a acestor cunoştinţe. Când trecem la aplicarea descoperirilor ştiinţifice în practica medicală ne lovim nu numai de o mare complexitate, ci şi de o mare variabilitate, ceea ce face ca ceea ce este adevărat într-un caz să nu mai fie la fel de adevărat în alte cazuri. Problema se complică şi mai mult atunci când ajungem la psihicul atât de delicat al fiinţei umane, care este aproape imposibil de redus la nişte formule fizico-chimice. De aceea a apărut o medicină translaţională care să faciliteze aplicarea în practică a marilor descoperiri ale ştiinţei contemporane. Dar, cu toate progresele care s-au realizat, lucrurile sunt departe de a fi rezolvate, deoarece organismul uman nu este o simplă maşină, aşa cum este el privit de obicei în medicină. Organismul uman nu este format numai din organe, din celule şi din molecule, pe care să le putem număra şi cântări, ci mai are şi un suflet, care conferă măreţia fiinţei umane. După ce Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărână, i-a dat suflare viaţă (vezi Geneza 2,7) şi astfel omul a devenit mai mult decât materia din care este alcătuit.
Dumneavoastră vreţi să spuneţi că structura materială la care se rezumă medicina actuală nu poate explica şi nu poate rezolva toate problemele cu care este confruntată medicina contemporană şi de aceea este necesară şi o terapie bazată pe credinţa în Dumnezeu?
Da. Deşi structura materială are un rol foarte important, deoarece prin intermediul ei se realizează în cele din urmă programul genetic al organismului uman, totuşi structura materială reprezentată de modificările moleculare şi de reacţiile biochimice care au loc în organismul nostru nu ne pot explica integral modul în care se desfăşoară fenomenele biologice. Mai întâi şi întâi ar trebui să remarcăm faptul că nici programul genetic, prin intermediul căruia am vrea să explicăm originea bolilor, nu vine doar de la părinţii noştri, sau de la părinţii părinţilor noştri. El nu vine din întâmplare, aşa cum susţin evoluţioniştii, ci vine din Eden, după cum spun chiar unii geneticieni, adică vine de la Dumnezeu, care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui (Geneza 1,27). Când spunem că o boală are o cauză genetică şi majoritatea bolilor au cauze genetice, noi credem că am descoperit cauza ei materială, dar ignorăm faptul că informaţia genetică de care vorbim vine şi ea de la Dumnezeu.
Pe de altă parte, deşi cunoaştem foarte bine aproape toate moleculele care intervin în reacţiile biochimice care au loc în creier, acestea nu ne pot explica integral modul în care reacţiile biochimice şi curenţii electrici din creier dau naştere senzaţiilor şi sentimentelor, care conferă frumuseţea vieţii noastre. Modificările moleculare nu ne pot explica modul în care creierul reuşeşte să dea naştere senzaţiei de bucurie sau de tristeţe, de plăcere sau de neplăcere, de iubire sau de ură, faţă de diferitele evenimente pe care le trăim. Ele nu ne pot explica modul în care apare senzaţia de durere, ca să nu mai vorbim de modul în care apare senzaţia de conştienţă, modul în care devenim conştienţi de noi înşine şi de lumea în care trăim. Făcând aluzie la minunea pe care a făcut-o Iisus Hristos la Nunta din Cana Galileii, când a transformat apa în vin, un cercetător spunea că modificările biochimice care au loc în creier nu ne pot explica modul în care creierul reuşeşte să transforme apa în vin, adică să facă această extraordinară minune de a transforma semnalele, de natură fizică şi chimică, pe care le primeşte de la organele de simţ, în sentimente omeneşti. De aceea David Chalmers spunea că, cu toate progresele care s-au realizat în cunoaşterea creierului, conştiinţa continuă să reprezinte un zid de netrecut pentru ştiinţa contemporană. Nu degeaba Rene Descartes spunea, încă de acum 400 de ani, că conştiinţa nu este de competenţa ştiinţei, ci a religiei. De aceea conştiinţa reprezintă un fel de cal troian pe care cercetătorii l-au introdus în ştiinţa contemporană şi nu ştiu cum să mai scape.
De ce totuşi, în pofida marilor progrese pe care le-a realizat medicina contemporană, ea nu a reuşit să rezolve încă numeroasele probleme de sănătate cu care ne confruntăm şi bolile cronice: hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, diabetul şi cancerul, care sunt în continuă creştere?
Acesta este marele paradox al medicinei contemporane, care, deşi a realizat progrese extraordinare, totuşi nu reuşeşte să rezolve încă problemele, extrem de complicate, pe care le pun bolile cronice, aşa cum ar fi hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, diabetul zaharat, boala Alzheimer şi cancerul, care nu numai că nu scad, ci sunt în continuă creştere. Adică, în pofida marilor progrese pe care le-a realizat, medicina modernă nu reuşeşte să stăpânească bolile cronice şi complicaţiile lor, deoarece noi încă nu cunoaştem cauza exactă a acestor boli. De aceea noi nu dispunem de tratamente etiologice, adică de tratamente îndreptate împotriva cauzei, deoarece noi nu cunoaştem cauza lor. De aceea apelăm la nişte tratamente patogenice, care intervin în mecanismele de întreţinere a bolilor, pe care însă nu le putem vindeca.
Aşa spre exemplu, astăzi ştim că în hipertensiunea arterială, care este una dintre cele mai frecvente boli ale omului actual, ea afectând peste 40% din populaţia adultă, intervin o serie întreagă de modificări moleculare, aşa cum ar fi sistemul renină-angiotensină, sistemul adrenergic, clorura de sodiu, sistemul nervos autonom şi aşa mai departe. Adică ştim asupra cui ar trebui să ne îndreptăm atenţia şi treptat s-au descoperit o serie întreagă de medicamente care intervin în patogenia bolii, acţionând asupra angiotensinei, a receptorilor angiotensinici, a reninei, a receptorilor catecolaminici, asupra eliminării de sare şi aşa mai departe, pe care le cunoaşte toată lumea. Dar cu toate progresele care s-au realizat, în tratamentul patogenic al bolii, din diferite motive, noi nu putem controla astăzi mai mult de 20% din cazurile de hipertensiune arterială, pentru că de fapt noi nu cunoaştem până în prezent care este cauza precisă a hipertensiunii arteriale esenţiale. Iar restul de 80% din cazurile de hipertensiune arterială necontrolate vor determina în cele din urmă nişte complicaţii extrem de grave, aşa cum ar fi infarctul miocardic şi accidentele vasculare cerebrale, care reprezintă de fapt cele mai importante cauze de deces ale omului actual. Este evident că în toate aceste cazuri, în afară de viziunea reducţionistă, care reduce omul la o maşină moleculară, mai intervine ceva, şi acel ceva s-ar putea să fie sufletul, care suferă deoarece, prin stilul de viaţă pe care îl duce, omul s-a abătut de la cuvântul lui Dumnezeu.
Deşi nu cunoaştem cauza, noi ştim totuşi că atât în hipertensiunea arterială, cât şi în celelalte boli cronice cu care ne confruntăm, intervin o serie întreagă de factori de risc.
Este adevărat că atât în hipertensiunea arterială esenţială, cât şi în cardiopatia ischemică, în diabetul zaharat, în cancer şi în boala Alzheimer, se vorbeşte de nişte factori de risc, aşa cum ar fi factorii genetici, alimentaţia necorespunzătoare, consumul excesiv de calorii, de lipide, de glucide şi de sare, consumul excesiv de alcool, fumatul, antecedentele familiare, sedentarismul, stresul psihosocial, vârsta înaintată şi aşa mai departe. La aceşti factori s-au mai adăugat treptat şi alţi factori de risc, aşa cum ar fi poluarea, urbanizarea, industrializarea, globalizarea, modul de petrecere a timpului liber şi aşa mai departe. Dar aceşti factori de risc nu reprezintă de fapt o adevărată cauză deoarece ei uneori produc, iar alteori nu produc boala. Unii dintre ei sunt chiar necesari în anumită măsură, aşa cum ar fi lipidele din alimentaţie şi sarea de bucătărie. Alţii, cum ar fi alimentaţia necorespunzătoare, ar putea fi influenţaţi. Dar unii, aşa cum ar fi vârsta şi antecedentele familiale, nu pot fi influenţaţi. Iar pentru ca aceşti factori să determine manifestările clinice ale bolii este necesară o perioadă foarte îndelungată, de zeci de ani, timp în care boala poate să evolueze asimptomatic.
Pe de altă parte, este uşor de remarcat faptul că factorii de risc incriminaţi în apariţia bolilor cronice cu care suntem confruntaţi fac parte din stilul de viaţă necorespunzător al omului modern, care reprezintă, după cum arată unii epidemiologi, cel mai important factor patogen al omului contemporan. În acelaşi timp este tot atât de uşor de remarcat că, prin stilul său de viaţă necorespunzător, omul contemporan s-a abătut de la cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, după cum arată W.L. Larimore, lipsa credinţei în Dumnezeu şi a unei vieţi religioase reprezintă, de fapt, un adevărat factor de risc, care contribuie la apariţia numeroaselor boli cronice cu care suntem confruntaţi.
Acest lucru este valabil în toate boli cronice, atât în hipertensiunea arterială, cât şi în diabetul zaharat, în cancer, în cardiopatia ischemică şi în boala Alzheimer, în care, necunoscând cauza precisă a bolii, nu putem dispune de nişte medicamente etiologice care să le vindece. De aceea, în loc să scadă, aceste boli continuă să crească. Aşa spre exemplu specialiştii apreciază că diabetul zaharat va fi în 2030 de zece ori mai frecvent decât era în 1985. Ca să nu mai vorbim de depresie, sau deznădejde, care este un mare păcat şi care va deveni, peste câţiva ani, după cum spun specialiştii, cea mai frecventă boală a omului contemporan. Iar toate acestea se întâmplă pentru că, prin stilul lui de viaţă, omul modern s-a abătut de la cuvântul lui Dumnezeu.
Ce s-ar putea face pentru a preveni apariţia bolilor cronice şi mai ales complicaţiile lor, ce afectează nu numai sănătatea, ci şi calitatea vieţii omului contemporan, care trebuie să îşi petreacă o mare parte din viaţă împovărat de multe dizabilităţi?
Medicina actuală, care vede omul ca o simplă maşină, face nişte recomandări strict materialiste, aşa cum ar fi evitarea alimentaţiei necorespunzătoare, adică a alimentaţiei hipercalorice, a consumului de grăsimi animale, a consumului exagerat de zahăr şi de sare, a consumului de alcool, a fumatului şi a sedentarismului. Aceste recomandări sunt foarte utile, se pare însă că ele nu sunt suficiente, deoarece, după cum vedem bolile cronice sunt în continuă creştere. Este adevărat că bolile cronice ar putea creşte şi din cauza faptului că unii factori de risc, aşa cum ar fi factorii genetici şi vârsta, nu pot fi influenţaţi. Dar ele ar putea creşte şi pentru că oamenii, care s-au abătut de la cuvântul lui Dumnezeu, nu ţin seama de aceste recomandări. Ca să nu mai vorbim de existenţa unor factori de risc mult mai subtili, de nişte păcate ale omului contemporan, aşa cum ar fi lăcomia, invidia, concurenţa inutilă, iubirea de bani şi de îmbogăţire, uneori pe căi necinstite, şi invidia, care afectează tot atât de mult sănătatea şi sufletul omului. De aceea, pe lângă recomandările medicinei moderne, omul, care nu este o simplă maşină, ar trebui să ţină seama şi de cuvântul lui Dumnezeu. (Acest interviu a fost realizat cu sprijinul AMFOR - Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi Români)
Carte de vizită
Profesorul Adrian Restian, doctor în ştiinţe medicale, este profesor asociat de medicina familiei la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, este membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, membru fondator al Societăţii Naţionale de Neuroştiinţe, al Societăţii Academice de Medicina Familiei şi al Centrului de Studii pentru Ştiinţe de Graniţă, afiliat UNESCO. Este redactor-şef al revistei „Practica Medicală“ şi membru în colegiul de redacţie al multor reviste medicale. A primit Premiul „Gheorghe Marinescu“ şi Premiul „Victor Babeş“ ale Academiei Române, dar şi diploma de excelenţă a Societăţii Naţionale de Neuroştiinţe, precum şi diploma de excelenţă a Colegiului Medicilor din Bucureşti şi Radio România Cultural. Profesorul Adrian Restian a publicat foarte multe articole ştiinţifice în ţară şi în străinătate, precum şi multe cărţi, aşa cum ar fi „Patologia informaţională“, „Medicina cibernetică“, „Diagnosticul medical“, şi „Integronica“. În anul 2009 a scris un Tratat de medicina familiei, care are un capitol foarte amplu privind terapia prin credinţă.
