Inima Sfintei Maria Skobțova

Zi de zi, maica Maria își dăruia inima aproapelui ei apăsat de griji, prins în chingile bolii, afundat până la gât în deznădejde. Dar Dumnezeul Iubire, în chip tainic, i-o refăcea, cât ai clipi, la loc.

Mai întâi și-a dăruit inima cauzei socialist-revoluționare. Tinerii aceia printre care ea se mișca dezinvolt, cu grație și inteligență, își puneau în joc viețile pentru un paradis terestru din care fuseseră izgonite inegalitățile sociale, nedreptatea, opresiunea. Doar că acel tărâm de vis exista numai în mintea lor.

Inima ei însă tânjea să se dăruiască și mai mult. S-a împărțit bucată cu bucată rușilor exilați în Franța, celor cu plămânii măcinați de tuberculoză, zăvorâților re­trași între pereții groși ai singurătății, celor îngropați prin spitale psihiatrice, fantome cu mințile rătăcite. S-a dăruit cer­taților cu legea, cerșetorilor cu mâna veșnic întinsă, șomerilor hămesiți, femeilor pierdute.

Inima ei însă tânjea să se dăruiască și mai mult. Nu doar unora sau altora. Tuturor. Fără rest. S-a dăruit evreilor urgisiți de furia neagră-albă-purpurie. I-a adăpostit, hrănit, mângâiat în întristările lor. Inima Sfintei Maria nu cunoștea granițe de sârmă, zid sau carne. Fiindcă în ea își făcuse sălaș Cel nemărginit. Care, ce să vezi? Cu cât maica Maria își împărțea inima, în stânga și dreapta, cu atât El o refăcea mai repede.

Mâhnirea cea mare a Sfintei Maria era că în inima ei nu putea fi adăpostită lumea toată. Și fiindcă inima îi era mistuită pe dinăuntru de văpaia iubirii pentru Hristos, ea, inima, s-a adus pe sine „jertfă de tot”. A ars în crematoriul lagărului nazist de la Ravensbruck. Salvând o altă inimă.