POEZIE: Viorel Stănilă

FIUL
Cu patru porţi deschise îţi aştept,
Rătăcitorule, întoarcerea acasă.
În urma ta e lumea mai frumoasă.
Învaţă-ţi fratele să nu mai fie drept.

Dă jos povara umerelor Tale
Şi vino ca un rege între noi,
Acuma, cât e sărbătoarea-n toi,
Să-ţi înălţăm cântări şi osanale.

Primeşte-ne pe toţi la pieptul tău,
Ca zorii alb, peste chemarea mută.
Revarsă-n noi lumină ne-ncepută
Şi râzi, ca să te ştiu că eşti al meu.

Îngăduie pe-ai tăi la masa-ntinsă
Şi împlineşte setea lor curată.
Apucă pâinea binecuvântată
Şi frânge-o tu, cu inima aprinsă.

Plânsul strâns, ca roua de pe zare,
Picură-l în pocalul fiecărui
Şi spune-le, aşa cum ştii să dărui,
Că nu e încă vremea de plecare.

APOCALIPSA
Trecerea ta, cu pasul neumblat,
Atinge firea ca o adiere.
Se face dor în noi, cuminecat
Cu purpură, cu mărăcini şi fiere.

Îmbătător e vinul lipsei tale
Şi dureros, ca într-o răstignire.
Când te-am cinat, nici nu ştiam cât doare
Că ne-ai promis a doua ta venire.

Îndurător cu foamea-ne de har,
Ai îngrijit să fie de merinde,
În mantie, linţoliu sau ştergar,
Câte puţin din trupul tău, Părinte.

Ca prefirate-n razele târzii,
Se-aud bătăi în asprele-ne porţi.
Smerit de slava pe care o porţi,
Tot ca un cerşetor o să revii.

RUGA CINEI
Frânge-mi, Doamne, inima,
Ca pe-o azimă la cină.
Prefă-mi sângele-n lumină, 
În potirul ei de stea.

Şi fă-mi parte părţii Tale,
Înmulţită ca pe munte,
Ca apoi, mergând prin unde,
Să mi Te arăţi în cale.

Şi să fie iarăşi seară,
Sau să fie dimineaţă
Şi eu să Te port pe braţe
Sau să Te aud afară.

Cum ai preschimbat tu apa,
Ca în Caana Galileii.
Sau cum ai iertat femeii...

Şi Te-a osândit Caiafa.
Ei Te-au pus în cuie line
Şi de-atunci nu s-a mai stins
Umbra mâinii care-a-ntins
În acelaşi timp cu Tine.