Ce spun copiii despre rugăciune

Anul omagial al rugăciunii ne îndeamnă să conştientizăm mai mult ce înseamnă pentru fiecare în parte rugăciunea. În eparhii şi parohii se organizează conferinţe şi concursuri, inclusiv pentru copii, de eseuri despre rugăciune. Unul din aceste concursuri a fost organizat de parohia bucureşteană „Sfinţii Voievozi” - Oţetari, păstorită de pr. Cătălin Ciocan. Din juriu au făcut parte profesorii Aureliana Grama, Mioara Dănac şi Corneliu Comănescu. Redăm în continuare două dintre textele premiate şi ilustraţii realizate de copii sub coordonarea prof. Ioanei Revnic de la Școala „Anastasia Popescu”.

Potrivit învățăturii creștine, roadele adevărurilor de credință sunt roadele Duhului Adevărului, ele se văd în viața credincioșilor și constituie criteriile după care se verifică trăirea dreptei credințe. Învățătura de credință exprimă ce a făcut Dumnezeu pentru noi și cum trebuie să răspundem noi lui Dumnezeu într-un dialog de iubire. În acest sens, fiecare adevăr de credință trăit este un temei pentru bucuria creștină, înțeleasă ca roadă a harului în sufletul omului credincios.

Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, forma cea mai vie de manifestare a cre­dinței ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria.

Primele cuvinte pe care le-a rostit Hristos Cel înviat către femeile mironosițe în ziua Învierii Sale au fost: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9). Întreg programul ­spiritual al Fericirilor se încheie cu acest îndemn: „Bucurați-vă și vă vese­liți, că plata voastră multă este în ceruri!” (Matei 5, 12). Toată viața creștină este îndreptată spre înviere, întrucât este comuniune de iubire cu Hristos Cel Răstignit și Înviat. De aceea, fiecare săptămână din calendarul creștin începe cu duminica, sărbătoare a Învierii și a bucuriei veșnice, iar în cântările de Sfintele Paști se spune că Hristos Cel Înviat este „Bucuria cea veșnică”.

Bucuria creștină este în mod esențial simțirea prezenței iubitoare a lui Hristos Cel Înviat în viața omului credincios: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11).

Așadar, bucuria creștinului este bucuria lui Hristos prezentă în cei care-L iubesc pe El. Iar forma cea mai intensă de cultivare a prezenței iubirii și ­bucuriei lui Hristos în viața creș­tină este rugăciunea. De aceea, Sfântul Apostol Pavel scoate în evidență legătura care există între bucurie și rugăciune zicând: „Bucurați-vă pururea! Rugați-vă neîncetat! Dați mul­țumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi”
(I Tesaloniceni 5, 16-18).

Bucuria lui Hristos prezentă în inimile celor care Îl iubesc pe El, chiar dacă aceștia au trecut prin necazuri, se vede mai ales în mărturia Sfinților Apostoli și a Sfinților Martiri, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel când descrie lucrarea sa misionară: „În multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăție, în cunoștință, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică (…), prin slavă și cinste, prin defăimare și laudă, ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr, ca niște ­ne­cunoscuți, deși bine cunoscuți, ca fiind în pragul morții, deși iată că trăim ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbo­gățind; ca unii care nu au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 4-10; vezi și Romani 8, 35-37).

Bucuria prezenței iubirii lui Hristos în oamenii rugători a inspirat, de asemenea, curajul și nevoințele jertfelnice ale mul­țimii monahilor, dornici de a urma lui Hristos, care de-a lungul veacurilor au transformat singurătatea pustiului în comuniune de rugăciune și sfințenie, pregustând încă din lumea aceasta bucuria îngerilor, după cum spune troparul cuvioșilor părinți și cuvioaselor maici: „Întru tine, părinte/maică, s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor, pentru aceasta, împreună cu îngerii se bucură, părinte/maică, duhul tău”.

Bucuria prezenței iubirii lui Hristos în inima creștinilor a inspirat și filantropia sau dragostea jertfelnică a slujitorilor iubirii lui Hristos față de aproapele, a persoanelor care alină suferința sau întristarea copiilor orfani, a bolnavilor, a săracilor, a bătrânilor, a văduvelor, a celor fără adă­post, a sinistraților și refu­giaților, a tuturor acelora pe care nu îi mai iubesc cei care i-au cunoscut cândva, dar pe care nu-i uită Dumnezeu.

(Alice Capuzzi şi Eva Muntean, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Bucureşti)

Rugăciunea este fereastra către Dumnezeu

Atunci când ești în camera închisă a sufletului și întunericul te cuprinde, deschide fereastra și lasă aerul să te curețe de păcate și lumina să îți deschidă ochii, căci lumina este mai strălucitoare în întuneric. Pentru alții, rugăciunea ar fi atât de importantă ca oxigenul. Într-adevăr, rugăciunea este cea care îmi intră în plămâni ca aerul și mă ajută să respir adevărul pe care nu-l văd în fața mea, este sprijinul meu, ce nu mă lasă să cad în extre­mitățile întunecate.

Până la urmă, rugăciunea este vitală omului, deci și mie. Cu toții ducem o luptă spirituală în fiecare zi, ce contează este cât de mult păcătuim. După cum am învățat, nu poate omul să trăiască pe pământ și să nu păcătuiască, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie un prilej pentru noi să păcătuim. Căci conștiința e omenească, cel care rămâne fără ea în groapa prostiei omenești va cădea. Rugăciunea este reperul meu spiritual, cuvântul meu în fața lui Dumnezeu ce îmi oferă pace prin căldura cuvintelor pe care le rostesc în fața Sa, iar bucuria este nemărginită atunci când regăsesc iertarea. Mă rog mereu, nu numai când cer ajutorul pentru ceva anume. În general, oamenii se roagă numai atunci când au nevoie. Rugăciunile de cerere și mulțumire s-au aflat întotdeauna în mintea mea păstrată cu El. Cele spuse în rugăciune mi-au arătat drumul către lumină și pace, iar rugăciunea de bază, „Tatăl nostru”, n-aș putea să o reformulez mai bine. Reprezintă o cerere și o mulțu­mire adresată către Dumnezeu, Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Exprimă atât nevoile trupești, cât și cele spirituale. Prin rugăciune pot să îmi exprim aprecierea și iubirea față de Dumnezeu, mă ajută să iert și să-i iubesc pe cei din jurul meu. Numai de două ori în viață am avut conexiunea cu Dumnezeu în vise, printre care legătura cu el a avut loc într-un vis recent. 

Cum am spus și la început, în vis mă aflam în camera sufletului ce vedea doar întuneric. Oamenii din jurul meu mă țineau captivă în întuneric. Oricâtă violență am folosit, nimic nu se întâmpla, era repetitiv. Nu puteam să mă trezesc sau să scap. S-a întâmplat să reușesc să rostesc rugăciunea. Cu fiecare cuvânt: 

„Tatăl nostru”, una dintre mâinile încleștate pe brațul meu mă lăsa să plec. 

„Care ești în ceruri”, încă o mână.

- „Sfințească-se numele Tău...” 

Până la sfârșitul rugăciunii, o lumină albă, dumnezeiască, își făcu apariția, iar un cor începuse să rostească rugăciunea în același timp cu mine. 

Până când lumina m-a orbit, iar eu m-am trezit din vis. 

Cuvintele acestea au fost ca un scut pentru mine, ce m-au apărat de coșmarul din visul meu. 

Așa că, în viața noastră, întâlnim tentațiile și gândurile rele ce se agață de umerii noștri. Dacă ne aruncăm în brațele lui Dumnezeu, mâinile păcatelor vor cădea și ele de pe noi.

(Carina Herman, clasa a VIII-a, Şcoala „Sf. Silvestru”, Bucureşti)