Oaia, lupul şi câinele

Nu ştiu dacă mai există mulţi copii azi care să-şi dorească să se facă ciobani, când vor fi mari! Vor să fie pompieri, fotbalişti sau poliţişti, pentru că nu ştiu cât de importanţi sunt ciobanii şi astăzi, ca şi odinioară, şi câte calităţi îţi trebuie pentru această meserie. A fi cioban înseamnă a avea răbdare de fier, rezistenţă şi puterea de a îndura frigul şi ploaia, curaj pentru a înfrunta lupii şi urşii numai cu ajutorul câinilor! Pe vremuri, copiii îşi ajutau deseori părinţii vara la oi sau păşteau vitele în preajma satului, devenind mai puternici. Mulţi oameni de seamă au păscut oile sau vacile în copilăria lor!

„Oiţă bârsană...“

Oamenii au crescut animale din vremuri străvechi. Au fost vremuri când turmele aveau mii de oi, cirezile - sute de vaci şi de boi, hergheliile - sute de cai. Iar ciobanii pricepuţi erau foarte respectaţi în lumea satului!

Oaia, lupul şi câinele sunt cele trei animale în jurul cărora gravitează toate grijile şi preocupările ciobanului. Pentru că e blândă şi aduce în gospodărie lână, carne şi lapte, oaia este considerată de săteni un animal sfânt. Aşa că oamenii şi în poveşti vorbesc despre cât este de ascultătoare! Într-una se zice că, atunci când Dumnezeu a făcut animalele şi le-a chemat la Sine să le pună nume, toate se înghesuiau şi se certau care să fie prima, numai oaia a stat liniştită la urmă. Apoi Domnul a trimis animalele pe câmp, la păscut, dar numai oaia L-a ascultat, restul fugind prin păduri… De aceea, se zice, Domnul a binecuvântat-o să pască pe păşuni grase…

De mii de ani, ciobanii duc vitele la păscut, le mulg, fac brânza. Dar, înainte, oamenii se ajutau mult mai mult decât în prezent. Până în secolul al XVIII-lea, sătenii îşi uneau animalele în turme uriaşe. Toamna, după cules, fiecare sătean dădea voie vitelor şi oilor să treacă şi pe pământul lui, până primăvara. Dar când oamenii au început să ţină puţine oi, oamenii nu s-au mai ajutat şi şi-au păscut singuri vitele, pe pământul lor, cu copiii. Mulţi copii n-au mai făcut şcoală din pricina aceasta. Dar să ştiţi că cei mai vrednici îşi ţineau cărţile în traistă şi învăţau pe câmp, lângă vite!

Zilele lupului în calendarul ţărănesc

Pentru sătenii din preajma codrilor necuprinşi de odinioară, unde lupii erau încă numeroşi, lupul constituia un simbol al naturii sălbatice, care pândeşte la marginea civilizaţiei, gata oricând de atac!

Ciobanii păzeau oile cu ajutorul câinilor, iar femeile, acasă, îi ajutau prin rugăciuni şi ţinând cu străşnicie sărbătorile. De frică, un sfert din sărbătorile din calendarul popular sunt ţinute pentru lupi. Bineînţeles, nici o familie nu le ţinea chiar pe toate! Ele nu sunt zile de bucurie, ci de renunţare şi sacrificiu. Nu ai voie să munceşti, dar e bine să dai caş de pomană, pentru a te feri Dumnezeu de rele!

Toamna, în calendarul popular zilele lupului încep cu Teclele (24 septembrie) şi primii Filipi de Toamnă (26-28 septembrie), când lupii încep să dea târcoale la oile de pe munte, pentru că nu mai găsesc altă hrană. Filipii de Iarnă (10-14 noiembrie) şi Sfântul Andrei (30 noiembrie) se ţin pentru că, zice-se, atunci se formează haitele de lupi.

„Stăpâne, stăpâne, mai cheamă ş-un câne…“

Odinioară, ciobanii purtau baltage şi ghioage la ei, ca să se apere de fiare, dar cel mai mult se bizuiau pe ajutorul câinilor. Aceştia simţeau lupii şi urşii de departe şi îşi avertizau stăpânii de primejdie. Bunul paznic al turmelor şi al gospodăriilor a devenit cel mai bun prieten al omului. Şi, când te gândeşti că este un lup domesticit, nu poţi să nu vezi, în câine, simbolul civilizaţiei, care învinge natura sălbatică şi înspăimântătoare!

Bătrânii spuneau că Dumnezeu a făcut câinii tocmai ca să apere turmele de lupi. Să vă spun şi o poveste.

Cică un cioban îşi păştea turma într-o poiană de lângă o pădure. Îi era tare greu, căci era singur şi un lup îi mânca în fiecare zi câte o oaie.

Într-o zi, nimereşte la turmă un bătrân cu nişte chei la brâu.

- Bună ziua, măi, ciobane!

- Mulţumim dumitale.

- Fie-ţi milă şi dă-mi şi mie olecuţă de caş, căci sunt călător şi nu văd de foame!

- Of, moşule, ţi-aş da cu dragă inimă, dar nu pot, căci cum mă îndepărtez, vine un lup şi-mi ia o oaie!

- Dacă-i numai pe-atâta, du-te liniştit şi-mi adu caşul, că păzesc eu!

Ciobanul s-a dus. Lupul imediat a sărit la oi. Dar bătrânul a scos din sân două mere şi le-a dat de-a dura până la lup. Şi ce să vezi? Din ele au ieşit două lighioane asemenea lupului, dar mai mici. A fugit lupul de frica celor două făpturi, de mânca pământul!

Când a sosit ciobanul şi a văzut minunea, s-a închinat şi a spus:

- Doamne, Doamne! Cine eşti?, să ştiu cui să mulţumesc pentru milă.

- Eu sunt Petru.

- Mulţumesc, Sfinte Petre! Iartă-mă că n-am ştiut cu cine grăiesc.

- Nu-i nimic, omule! Ţi-am făcut binele acesta pentru că şi ţie ţi-a fost milă de mine. Ţine minte că cel mai mare este câinele şi făptura mai mică este căţeaua. Să-i stăpâneşti sănătos, căci îţi vor fi tovarăşi de nădejde şi credincioşi!

Şi aşa a fost!